Panait Istrati, “Codin. Mihail. Ciulinii Bărăganului”, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, 303 pagini.

Panait Istrati are cu siguranţă talentul de a construi caractere şi de a scrie veridic. De departe, cel mai reuşit text este “Codin”, şi asta pentru că cititorul găseşte aici o lume foarte bine articulată, un final naturalist care cadrează cu întreaga poveste şi o intrigă ce curge fără atâtea intervenţii auctoriale abrupte şi deranjante. În “Mihail”, însă, Istrati devine patetic şi eticist, preocupat până la obsesie de tezele pe care doreşte cu tot dinadinsul să le demonstreze. Per ansamblu, o lectură de atmosferă, cu marele avantaj al realismului ce respiră din abundenţă în aproape fiecare pagină.

Nota mea: 7

Stephenie Meyer, “Twilight”, Atom, London, 2008, 434 pagini.

O carte comercială care a stârnit destulă vâlvă printre iubitorii genului. Scrisă relativ îngrijit, ea nu depăşeşte însă clişeele poveştilor cu vampiri. Punctul ei forte este dialogul iar marea ei slăbiciune este chiar povestea, siropoasă până aproape de coma diabetică, previzibilă şi facilă. O lectură uşoară, dar şi perfect inutilă.

Nota mea: 5

Jumpa Lahiri, “Unaccustomed Earth”, Random House India, Noida, Uttar Pradesh, 2008, 333 de pagini

Povestiri cu şi despre emigranţi indieni şi problemele lor de integrare. Tema pare aproape obsesiva la Jumpa Lahiri, dar e de înţeles având în vedere experienţa personală a scriitoarei. Povestirea “Hema and Kaushik” este de departe cea mai reuşită. În primul rând ca scriitură în sine: prima parte este scrisă la persoana întâi, a doua la aceeaşi persoană, dar din perspective celuilalt personaj, iar ultima parte este redactată la persoana a treia. Problema e că între acest text şi toate celelalte nu există o legătură anume, o coerenţă dincolo de temă (care, oricum, e comună scriiturii lui Jumpa Lahiri). Şi, în plus, dacă ai citit “Interpret de maladii” şi “Porecla”, totul pare previzibil şi cunoscut.

Nota mea:7

George Cuşnarencu, “Trandafirul tăcerii depline”, Bucureşti, Editura Allfa, 1999, 515 pagini.

Un roman ce pare mai degrabă să aparţină unui grafoman. Sunt trei elemente esenţiale care transformă această carte în pură maculatură. În primul rând subiectul este de un infantilism greu de egalat: un spion american are ca misiune organizarea unei revoluţii împotriva comunismului la Bucureşti. El se întâlneşte cu un General român, apropiat al lui Ceauşescu, dar si conducător al unei Loji masonice. Personajele noastre vorbesc despre Revoluţie pe unde apucă şi cu oricine, pun totul la cale pentru ca, în chiar ziua declanşării Revoluţiei, uşile clădirii în care erau să fie blocate accidental de câteva camioane care îi vor împiedica pentru câteva zile să părăsească clădirea. Spionul şi masonii, după ce plănuiesc pe vreo 500 de pagini Revoluţia, sunt reduşi la statutul de spectatori tâmpi. Al doilea element: Cuşnarencu se pierde în monoloage vaste şi de o sublimă inutilitate. Şi în fine, autorul pare incapabil să construiască dialoguri individualizate, toate personajele lui vorbesc cam in acelaşi registru stilistic, plus/minus câteva înjurături şi “vorbe de duh”.

Nota mea: 3

Hanif Kureishi,“The Buddha of Suburbia”, London, Faber and Faber, 1990, 284 pagini.

O carte despre suburbiile Londrei, despre decădere şi procesul de integrare a emigranţilor indieni într-o lume care, iniţial, nu le aparţine. Structura de rezistenţă a cărţii este asigurată de ironie şi de veridicitatea personajelor. Changez, un indian proaspăt venit în Londra pentru o căsătorie aranjată (sport naţional în India) îşi va ucide socrul accidental folosind un… penis artificial abia cumpărat de la magazinul de obiecte erotice. E doar un exemplu din multele scene care, povestite, par aproape suprarealiste, dar, trăite în contextual cărţii, sunt de un realism feroce. Totuşi, nu toate scenele erotice îşi justifică prezenţa… este, însă, doar un amănunt.

Nota mea:8

***, “Electric Feather”, The Tranquebar book of erotic stories edited by Ruchir Joshi, New Delhi, Tranquebar Press, 2009, 203 pagini.

O colecţie de povestiri erotice scrise de autori indieni, pakistanezi, din Bangladesh şi din suburbiile sudice ale Londrei, o adunare de texte care, cu rare excepţii, cade în capcana erotismului de dragul erotismului. Dacă îndepărtăm elementele erotice (nici măcar acelea nemaipomenite), din această carte nu rămâne mai nimic. Un demers comercial şi o temă cel puţin inconfortabilă pentru cei mai mulţi dintre scriitorii antologaţi. Deşi încearcă să pară dezinhibaţi, subiectul îi derutează într-o asemenea măsură încât rezultatul e o jalnică încropire de texte puerile.

Nota mea: 5

Radu Petrescu, “Ocheanul întors”, Bucureşti, Editura Allfa, 2000, 308 pagini.

Pentru prima dată în ultimul an, am întâlnit o carte pe care nu am putut-o citi până la sfârşit. Naratorul afirmă arogant în debut de roman (deşi publicat în colecţia „romanul românesc contemporan”, textul nu are nimic de a face cu un roman) că şi-a vârât deja un deget în eternitate. Probabil că degetul mic şi probabil că aceasta adunătură de texte incoerente nu a contribuit cu nimic la atingerea eternităţii. Primele (şi singurele) 100 de pagini, citite cu infinită greutate, au un stil dezlânat, de domnişoară de pension, cu citări în franceză şi logoreice expuneri de nume celebre. Descrieri de şcolar infatuat, vocabular artificial şi stil de scriitor ratat, pentru care fiece fraza iese după îndelungi cure cu laxative.

Nota mea: 3

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…