1.Joseph Conrad, „Heart of Darkness”, Penguin English Library, 2012, 124 de pagini

Citit, mai nou, în termenii criticii postcoloniale, drept un roman scris din perspectiva colonizatorului, „Heart of Darkness” rămâne, totuşi, un text a cărui valoare depăşeşte capacitatea ideologiei de a privi, câteodată, lucrurile răsturnat. Povestea începe pe un vas de croazieră pe Tamisa, unde Marlow le povesteşte prietenilor despre aventura lui în Congo. Acolo, Marlow intră în contact, deopotrivă, cu nativi folosiţi ca sclavi şi lăsaţi, la primul semn de boală, să moară, dar şi cu un european (domnul Kurtz) care, orbit de ideea de a aduna cât mai mult fildeş, îşi pierde uzul raţiunii, lăsându-se idolatrizat, asemenea unei zeităţi, de către diverse triburi locale. De remarcat desele pasaje în care, în ciuda poveştii şi dramatismului ei, naratorul descrie peisajele ca fiind dominate de… linişte. Pe tot parcursul textului, voluntar, de vreme ce există pasaje explicite în acest sens, Conrad adresează cititorului o întrebare uneori abrupt formulată, alteori subtil articulată: în relaţia colonizator – colonizat, cine e sălbaticul?

Nota mea: 10

2.James Hogg, „The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner”, Wordsworth Classics, 2003, 199 de pagini

Publicat în 1824, textul este, indubitabil, o capodoperă. Povestea se petrece în Scoţia, la începutul secolului XVIII, pe fondul dezvoltării, în interiorul calvinismului, a ideii că Dumnezeu are un număr de „aleşi” care, orice ar face pe parcursul vieţii lor, nu pot fi decăzuţi din această calitate (de aici ideea de „justified sinner”). Cartea debutează cu câteva însemnări ale editorului, după care, Robert, personajul principal, îşi povesteşte viaţa, de la naştere, trecând prin momentul în care a fost primit în rândul celor aleşi şi, motivat de ideea că lucrează în numele lui Dumnezeu, a început să ucidă „necredincioşi”. Încă de la început, Robert este asistat de un alt personaj, care are abilitatea de a-şi schimba înfăţişarea şi pe care îl ghicim ca fiind Diavolul însuşi sau un ucenic de-al său. Romanul poate fi citit în nenumărate chei: ca roman gotic, ca experienţă a fundamentalismului religios, ca roman de mistere sau chiar roman poliţist. Paginile sale cele mai reuşite sunt acelea în care Robert, după ce iniţial încearcă să justifice crimele cu argumente teologice, realizează că se află în prezenţa unui personaj malefic, de care, însă, nu mai poate scăpa. O excelentă şi modernă parabolă, calitate la care se adaugă şi exotismul limbii în care este scris romanul.

Nota mea: 10

3.Mircea Eliade, „Texte legionare şi despre românism”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, 160 de pagini

Cartea, ca obiect, este execrabil editată. Unele texte sunt abia lizibile. Cât despre conţinut, e mai mult decât interesant să constaţi naivitatea unui Eliade încă tânăr în vremea când publica articolele reunite în această carte. În acelaşi timp, unele luări de poziţii sunt extrem de pertinente, făcând dificilă etichetarea lui Eliade drept „legionar” şi „antisemit”. Stilul este unul cu mult aplomb, umorul este dur, ofensator pe alocuri, sentinţele sunt specifice presei interbelice. Un document, desigur incomplet, la care se adaugă o prefaţă lămuritoare a lui Mircea Handoca.

Nota mea: 7

4.Marta Petreu, „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, Iaşi, Editura Polirom, 2010, 314 pagini

O carte cu un ton inchizitorial, pasaje în care Marta Petreu scrie despre Sebastian cu înţelegerea pe care ar putea-o avea o precupeaţă dintr-o piaţă de zarzavaturi faţă de complicata perioadă a interbelicului românesc. Preocupată de analiza perioadei pe care Sebastian a petrecut-o la „Cuvântul”, de articolele antidemocratice, antisemite, fasciste pe care Sebastian le-ar fi scris sub influenţa directă a „diavolului” (Nae Ionescu), Marta Petreu uită să-şi pună în acord verdictele cu citate semnificative, astfel că se creează permanent o falie între ceea ce ea afirmă şi textele citate ca argument. În plus, supoziţiile autoarei se întemeiază pe fragmente, ignoră contextele care nu-i convin. Ceea ce surprinde e virulenţa limbajului. Sebastian e făcut, rând pe rând, „slugă”, „sado-masochist”, „depresiv”, scriitor care scrie „într-o turmentare vădită”, textele sale sunt „împieliţate”, „îndrăcite”, se aminteşte despre relaţia cu Nae Ionescu, sugerându-se, în termeni freudieni, homosexualitatea lui Sebastian pentru ca, mai apoi, Marta Petreu sa simtă nevoia să spună că atât Eliade, cât şi Sebastian erau „amândoi heterosexuali, de altfel” etc. Surprinzătoare desfăşurare de forţe pentru a demonstra, până la urmă, absolut nimic.

Nota mea: 3

5.Junnosuke Yoshiyuki, „Până la lăsarea serii”, Bucureşti, Editura Trei, 2008, 186 de pagini

Poveste a unei legături între o tânără care doreşte să se căsătorească virgină şi un bărbat mai în vârstă, căsătorit, romanul este dezamăgitor în primul rând din cauză că rămâne mereu la suprafaţa lucrurilor. Cititorul nu asistă la nimic altceva în afara unei naraţiuni care arde destul de repede, devenind uşor plictisitoare. Amuzant este textul de pe coperta patru, care nu are mare legătură cu romanul, dovadă că cel care l-a scris nu s-a obosit să-l citească. Ni se vorbeşte acolo de gelozia unui bărbat în vârstă, despre minciună şi înşelătorie, lucruri inexistente… Una peste alta, un roman care se citeşte uşor şi din care există mari şanse să nu-ţi mai aminteşti nimic odată cu trecerea anilor.

Nota mea: 4

6.Mihail Sebastian, „Accidentul”, Bucureşti, Jurnalul Naţional, Editura Litera, 276 de pagini

Un roman care plăteşte un mult prea mare tribut calităţilor de dramaturg ale lui Sebastian: patetism, patos, retorică grandilocventă, comprimarea nepermisă a naraţiunii, existenţa unor coincidenţe forţate, lipsite de veridicitate. Textul ne vorbeşte despre povestea de dragoste între Paul, un avocat, şi Nora, profesoară de franceză; el, blazat şi suferind în amor, ea, natură calmă, capabilă de transformări radicale, trecând de la sensibilitate la autoritate. Fără să fie un roman excelent, e, totuşi, o lectură nu întru totul lipsită de farmecul ei. Sebastian ştie să-şi spună poveştile, chiar şi atunci când ele nu au cine ştie ce potenţial.

Nota mea: 6  

7.Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă”, Iași, Editura Polirom, 2011, 193 de pagini

Fără să aibă o construcție narativă spectaculoasă sau complexă, romanul este extrem de bine scris. E povestea unei pensionare ce are nostalgia comunismului. Își amintește din comunism acele momente care au făcut-o fericită, comparându-le cu ceea ce s-a întâmplat după. Totul pornește de la un telefon pe care i-l dă fiica ei, acum stabilită în Canada, care o roagă să nu voteze cu comuniștii. Personajul e foarte bine conturat, problemele de conștiința nu sunt false, stilul e unul proaspăt, fără artificii inutile, fără tușe de patetism. O poveste care creează o tipologie atât de prezentă în societatea noastră, dar încă timid reprezentată în literatură: nostalgicii comunismului.

Nota mea: 9

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…