1.J.M Coetzee, „The Childhood of Jesus”, London, Vintage, 2014, 330 de pagini

Simon și copilul David ajung într-o lume nouă, construită după regulile unei lumi perfecte. Oameni zâmbitori, lipsa oricărei agresivități…  Cei doi se atașează unul de celălalt iar Simon începe căutarea mamei lui David. O găsește, în cele din urmă, pe Ines, cea care va juca rolul mamei. Însă, în lumea aceasta perfectă, alcătuită pe principii comuniste, e prea puțin loc pentru modernitate, pentru excepționalism, pentru carnal… lucruri care, inițial, cel puțin, îl deranjează pe Simon. Copilul însuși se dovedește a fi un inadaptat ce refuză să funcționeze după regulile impuse de societate. Când David este trimis la o școală specială din  Punta Arenas, el evadează de acolo iar Simon și Ines hotărăsc să plece către o nouă lume, pentru a o lua de la capăt toți trei. Coetzee e aici mai plictisitor decât în „Așteptându-i pe barbari”, deși manifestă aceeași fascinantă predilecție pentru crearea unor universuri utopic-distopice. Remarcabile sunt discuțiile în care se pun la îndoială principii, îndeobște unanim acceptate, precum regulile imuabile ale aritmeticii (de ce 1+1=2?). Povestea bate, în multe locuri, pasul pe loc,  dar mintea căutătoare a personajelor (e vorba, în special, de Simon și David) dă naștere unor pasaje de text absolut remarcabile.

Nota mea: 8

2.Peter Ackroyd, „Ultimul testament al lui Oscar Wilde”, București, Editura Humanitas, 2007, 267 de pagini

Romanul este conceput sub forma unui jurnal ținut de Oscar Wilde în ultimul său an de viață (1900). Cartea are marele merit de a te familiariza nu numai cu biografia excentricului scriitor irlandez, dar și de cu atmosfera unei epoci. Magistral surprinsă vocea lui Wilde. Senzația e că, pe tot parcursul textului, Wilde este cel care vorbește, cel care se comunică. Ironia sa și, mai ales, gustul scriitorului pentru formule paradoxale, extravagante, toate se regăsesc aici. Poate că doar finalul textului, cu Maurice care, dintr-o dată devine o voce care se intercalează cu cea a lui Wilde, este o găselniță scriitoricească facilă.  Pe de altă parte, nici nu erau multe alte soluții. Oscar Wilde moare și vocea unui al doilea narator devine oarecum inevitabilă.

Nota mea: 9

3.Milan Kundera, „The Book of Laughter and Forgetting”, London, Faber and Faber, 2000, 312 pagini

O capodoperă. Una dintre acele rare cărți care ți-ai dori să nu se termine. Cartea spune șapte povești aparent fără legătură între ele. Povestea unui disident ceh și a destinului său după înăbușirea primăverii de la Praga, povestea erotică a unui cuplu care acceptă conviețuirea într-un triunghi conjugal, a unor studente care fac o analiză absolut fantezistă a piesei „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, a unei imigrante cehe rămasă văduvă care ar face orice să intre în posesia unor scrisori pe care le lăsase în Praga sau a unei femei de provincie care, deși era posesoarea unui soț măcelar și a unui amant mecanic auto, se îndrăgostește de un student, toate sunt prilejuri pentru a intra în straturile cele mai incomode ale psihologiei umane. Ne aflăm în fața unui roman în care Kundera își cunoaște atât de bine personajele, încât surprinde resorturile lor paradoxale, cu atât ,mai fascinante cu cât sunt mai paradoxale. Scenele erotice sunt descrise cu o senzualitate fină, ironică, elegantă, însă deloc patetică sau siropoasă. De la realism la erotic, de la erotic la suprarealism, de la suprarealism la absurd de cea mai pură factură kafkiană, toate se regăsesc în acest roman ale cărui constante rămân noțiunile care-i dau și titlul: râsul și uitarea, cu toate valențele lor mai puțin sesizabile.

Nota mea: 10

4.Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian”, București, Editura Humanitas, 2006, 295 de pagini

Cartea, scrisă la persoana I, îl are în centrul său pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian. Aflat în ultima perioadă a vieții sale, împăratul descrie, într-o serie de scrisori, viziunea sa despre Imperiu și intențiile sale de sprijinire a artelor. Nu este, firește, lăsată la o parte nici mistuitoarea pasiune pentru tânărul Antonous, pe care împăratul îl deifică și după moartea căruia devine vulnerabil. Desigur, textul rămâne ficțiune, deși ține cont cu destul de mare acuratețe de faptele istorice, atunci când acestea sunt atestate. De altfel, notele din finalul cărții sunt lămuritoare în acest sens. Problema e, însă, cu limba română. Iată două mostre din multele care atestă o traducere mecanică, neimplicată. Frazele sună a orice numai a limbă română nu. 1 „Pe vremuri, când mă gândeam la propriu-mi sfârșit, aidoma unui cârmaci nepăsător de sine, ci tremurând pentru încărcătura și pasagerii corăbiei, îmi spuneam cu amărăciune că această amintire se va scufunda odată cu mine”. 2 „[…] somnolez șezând mai degrabă decât culcat”. Cartea  e plină de asemenea oribile nonsensuri.

Nota mea: 7

5.Anatole France, „Insula pinguinilor”, București, Editura Curtea Veche, 336 de pagini

Ironia și geniul satiric al lui Anatole France fac ca debutul textului să fie unul magistral. Un misionar cu probleme de vedere este păcălit de Diavol și ajunge pe o insulă locuită de pinguini.  Misionarul îi confundă cu niște barbari și îi botează. Dumnezeu, după o disputa teologică savuroasă cu diverși sfinți, hotărăște să le ofere pinguinilor suflet. Societatea pinguinilor evoluează ca și societatea umană, trece printr-un Ev Mediu întunecat, ajunge la Renaștere și Iluminism… Numai că, mai apoi, romanul devine mult prea… local. Istoria pinguinilor devine istoria Franței, mult prea multe pagini sunt dedicate afacerii Pyrot (aluzie la afacerea Dreyfuss). Părțile cele mai interesante ale textului sunt cea de debut și cea de final, când naratorul încearcă să proiecteze o viziune asupra viitorului. Capitalismul neoliberal se ciocnește de marxism, atentatele încep să zguduie lumea pinguinilor din temelii… Cartea e destul de neglijent redactată, enervantă devenind folosirea repetată a formei „pancardă”, în loc de „pancartă”.

Nota mea: 7

6.Paul Bowles, „Sus, deasupra lumii”, București, Editura Humanitas, 216 pagini

Romanul debutează cu imaginea unui cuplu de americani ce călătoresc către Venezuela. Soții Slade o cunosc pe doamna Rainmantle, cea care avea să-și piardă viața în ceea ce părea la început un accident. Aflăm, însă, că doamna Rainmantle fusese ucisă, crima fiind plănuită de fiul ei, Grove. Pentru că soții Slade asistaseră, fără s-o știe, la crimă, sunt ademeniți de Grove în vila acestuia, drogați și, în cele din urmă uciși. Romanul se citește greu. Limba română folosită de traducător (Alex. Leo Șerban) e împiedicată, lipsită de personalitate, repetitivă. Pare o traducere făcută în grabă. Deși atractiv la nivel narativ, textul are o inerție a curgerii care-l face greu de savurat. Personajele se perindă prin roman asemenea unor fantome, fără personalitate, fără vigoare. Exotismul decorurilor dispare din cauza descrierilor seci, pline de clișee, inerte.

Nota mea: 5

7.Carly Holmes, „The Scrapbook”, Parthian, Cardigan, 2014, 222 de pagini

Cartea povestește destinele asemănătoare a trei generații de femei, Fern, Iris și Ivy. Bunica (Fern) se căsătorește cu bărbatul care ar fi trebuit să fie soțul surorii ei. Ivy, fiica lui Fern, se îndrăgoștește iremediabil de un bărbat însurat care îi dăruiește și o fată (Ivy) și care o părăsește. Ivy la rândul ei se îndrăgostește de Rick, căsătorit și el. Numai că, odată cu a ceastă a treia generație, blestemul familiei se rupe. Rick își părăsește soția și rămâne cu Ivy, după ce află că aceasta este însărcinată. În poveste se mai amestecă și vrăjile pe care obișnuia să le facă Fern, și dragostea dintre bunică și nepoată, precum și un alt personaj, Tommy, îndrăgostit de Iris. Cartea este captivantă, se parcurge cu interes și surprinde prin observații extrem de fine despre psihologia personajelor. Se observă, totuși, anumite stângăcii de construcție. Arhitectura romanului, trecerea de la un plan la altul respiră o ușoară artificialitate, e prea căutată, prea evidentă. Dialogurile sunt și ele lipsite de personalitate, prea puțin individualizate. Ca întreg, însă, o lectură care place.

Nota mea: 8

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…