Ce ai de câștigat dacă rămâi o persoană morală? Universul rămâne același cu sau fără tine! Acțiunile tale sunt nimic la scara planetei! De ce aș sta în ordinea morală în timp ce majoritatea din jurul meu stă în ordinea imorală? Acestea sunt întrebări care se pun din ce în ce mai cu putere în sinea oamenilor. Nu știu dacă acest lucru se petrece de când lumea, dar văd că astăzi forța acestor întrebări destabilizează până și pe cei mai corecți dintre noi. Să analizăm puțin argumentele pentru care este mult „mai bine” să fii imoral, decât moral. Paradoxală formulă: spunem că este mult mai bine să fim răi decât să fim buni. Bunul este rău, sau neproductiv, să spunem, iar răul este bun! Oare cum se poate acest lucru? Să intrăm, așadar, în logica diavolului…

Argumentul imoralității s-ar sprijini pe două axe puternice. Extrem de puternice:

• puterea exemplului practic;
• forța pragmatismului și a utilitarismului.

Al doilea ax ar fi de ordin teoretic; adică fundamentăm imoralitatea pornind de la o „ideologie” pragmatic utilitaristă. După cum știm, utilitarismul, alături de pragmatism (á la W. James), spune că este adevărat tot ceea ce este util. Este bun tot ceea ce este util! Punerea în practică a acestor principii conduce la revoluții în știință și politică. Machiavelli a fost, într-un fel, un astfel de pragmatic avant la lettre. Așadar, dacă politica Rusiei, să spunem, arată cât de util va fi un raid aerian în Siria sau oriunde s-o nimeri, inclusiv în propria țară, atunci acest raid este cel corect, moral și util în același timp. Ce faci, întreabă etica aplicată, dacă ai de ucis pe mama ta pentru a salva zece necunoscuți? În etica utilitaristă orice problemă poate fi astfel expusă în termenii unei dileme. Iar alegerea, oricare ar fi ea, va fi una utilă. Va fi una la fel de utilă, la o anumită scară. Între iubirea de mamă, care trebuie să fie absolută și iubirea celorlalți trebuie să fie o diferență enormă, deci alegi clar pe mamă în acest caz. Nu încalci niciun principiu etic. Dacă alegi pe ceilalți, dovedești, la fel, un mare spirit de sacrificiu, arăți că iubirea pentru omenire este enormă, sau dovedești prin calcul rațional că mai mulți valorează mai mult decât cei mai puțini. Gândești cantitativist în acest caz. Tot o alegere este și aceasta. Criteriile după care aceasta este mai bună decât alternativa depind de punctul de vedere pe care îl adoptăm. Sociologii vor da un răspuns bazat pe cantitate, probabil; biologii se vor lua după numărul de vieți salvate/sacrificate în funcție de importanța lor pentru specie; politicienii, după importanța statutară a indivizilor aflați în joc; economiștii, după care este rata de pierdere/câștig economic, impactul economic datorat pierderii de vieți etc. Oricum am alege, așadar, invocăm o anumită ideologie, o anumită perspectivă conform căreia ne situăm în sfera lui „acceptabil de bine”. Și un argument „satanist” ar fi la fel, o alegere. Comunitatea satanistă, dacă ar exista o asemenea comunitate, va opta pentru sacrificarea celor mulți, căci vor aduce mai multe suflete în Iad, sau vor argumenta destul de serios pentru moartea universală, atât a mamei, cât și a celor zece persoane, împreună, într-un bombardament. A acționa în sânul acestei comunități înseamnă a te supune acestor principii etice și morale. A fi în acord cu acestea înseamnă a te așeza pe un făgaș al corectitudinii morale. Cam acest gen de gândire aduce utilitarismul în discuție. Un fapt, o acțiune îți aduce un oarecare profit? Atunci se dovedește a fi bun/bună. Punct.

Idealismul ar presupune alte scheme de gândire. Se așază o valoare abstractă ca fiind în sine perfectă. Ne ghidăm viața după astfel de valori care se află undeva, în spațiul eterat al ideilor. Tocmai acest statut conferă acestor valori o tărie, sunt investite într-un spațiu steril, aseptic, deci de aici pot începe acțiunile umane care să se ghideze după aceste valori-idei. Binele, Frumosul, Virtutea sunt astfel de valori la care acțiunile umane tind a rezona cu ele. Acordul trebuie să fie perfect între conduită și valoare, expusă teoretic. Problemele apar în cazul acesta în momentul în care întrebăm: dar cum și ce anume trebuie să fac pentru a ști că mă aflu în conformitate cu o astfel de valoare? Care sunt criteriile după care știu că sunt perfect aliniat acestor idei? Nimeni nu ar putea să dea rețete complete.

Într-un dialog dintre K. Lorenz și K. Popper din 1983, se propune o idee foarte interesantă: lumea nu este orientată spre confirmarea adevărurilor, ci spre infirmarea erorilor. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne ținem ochii ațintiți pe adevăruri – acestea nu există în sens absolut. Ne păcălim! Mult mai productiv și eficace pentru acțiunile umane este să privim spre erori. Pe eliminarea acestora. Lipsa erorii va institui o formă de adevăr, dar despre asta nu trebuie să ne preocupăm prea mult. Scopul îl atingem dacă eliminam erorile. Exact ca în celebrul dialog dintre doi actori cunoscuți. Unul dintre actori povestește celuilalt că a început școala de șoferi. Dar se confruntă cu o mare dificultate: nu poate să țină minte care este stânga și care este dreapta. Celălalt actor îi dă o „rețetă”: „Este simplu, stânga este mâna care poartă ceasul…” „Ah, acum înțeleg, deci, dacă stânga este mâna care poartă ceasul, înseamnă că dreapta….” „Nu, nu! Nu te complica, nu te complica! îi răspunde actorul cu rețeta”. Să ne concentrăm pe erori, pe eliminarea acestora, fără să ne mai preocupăm de adevăruri.

La fel stau lucrurile și cu acțiunile morale. Să căutăm a elimina acțiunile imorale, sau să evităm a le face, a le pune în acțiune. Ne-am afla astfel deja pe o cale morală. A nu face răul este deja un lucru bun. Dar cum stau lucrurile în momentul în care răul devine bun și bunul devine rău? Privim istoria politică a omenirii! Intrăm în detalii! Văzute de aproape, toate acțiunile politice sunt infestate de imoralitate, de vicii! Suma acestor vicii par a da o imagine de ansamblu extrem de pozitivă – istoria este în esență, dacă nu neutră, cel puțin plină de acțiuni bune. Paradoxal, nu? Când vezi că suma acțiunilor imorale conduc în final la o mai puternică afirmare a moralității nu îți rămâne decât să rămâi cu gura căscată. Ca în fața argumentului lui Mandeville expus în Fabula albinelor. Atunci, eu, ca individ, nu are rost să încerc a sta în sferele pure ale moralității când, orice aș face, mă îndrept spre păcat și spre acțiune imorală, sau moral-negativă. Biserica îmi spune chiar că sunt plin de păcate. A fi om înseamnă a fi păcătos. Ești lipit de păcat așa cum ești lipit de viață. Acțiunile mele, ca individ, sunt pline de răutate, egoism care provoacă un vid de valoare morală pozitivă în jurul meu. Cu toate acestea, pentru societate, corupția mea este, în final, un lucru pozitiv. Deci comportați-vă cât mai imoral! Rupeți rândurile iluziilor etice; spargeți idolii valorilor morale. Așa ceva nu există. Ceea ce se vede, se simte direct pe piele, este egoismul, este corupția, este durerea provocată de acțiunea rea a aproapelui. Această esență a indivizilor o fi fost înțeleasă perfect de la Machiavelli încoace atât de mult încât astăzi, în sec. XXI, nu avem deloc mijloacele de a eradica grupurile mafiote? Corupția? Grupurile de interese meschine? Furtul? Deși se știe perfect că în anumite cartiere ale orașelor există până astăzi o infracționalitate extrem de crescută, nimeni nu se atinge de aceste enclave ale imoralității. Sunt aproape lăsate în pace. Poliția nu intră acolo. Politicienii se fac că nu văd, sau, mai mult, se folosesc ca într-un parteneriat constructiv de acești indivizi. Intră în cârdășie cu aceste grupuri. Totul spre un „mai bine”! Așa înțelegem acel slogan politic atât de simpatic: „Să vă meargă bine!” Este zeflemitor, este în bătaie de joc, este jignitor și aruncat în față pentru că se știe foarte bine că „nu ai ce face!” Înghite-l și basta! Așadar, argumentul imoralității este mai puternic decât cel al moralității.

„Nimeni nu devine bogat dacă este cinstit”, ar fi spus Napoleon. „Dacă dorești să reușești în viață, trebuie să dai din coate – adică să împingi adversari posibili afară din cuib.” „A fi cuminte, modest, te va face insignifiant în ochii celorlalți, care vor profita de această cumințenie și această modestie, luându-și ei drepturile care ți-ar fi aparținut.” „La ce bun să citești și să înveți, când poți să treci peste toate acestea cu buldozerul într-o secundă, având o pilă bine plasată, care te va propulsa în carieră?!” „Degeaba ai cap, dacă nu ai bani, tot nimic nu reprezinți în societate.” „Privește la cine este respectat în societate! Prost sa fii, noroc să ai! Prostul proștilor, care are bani, tupeu, este cu mult mai sus decât cel sărac, modest și cuminte!” Acestea toate sunt fapte și spuse care exprimă fapte reale. Sunt incontestabile în existența lor. Oare ce răspunsuri am avea la ele? Altele în afară de niște răspunsuri idealiste, unele care să plutească peste fapte precum ceața peste apele înghețate? Ținta este utilitatea! Dacă pentru a atinge această utilitate folosim mijloace scuzate de scop, nimic nu se mai poate susține. Dacă la tenis poți marca puncte doar prin ricoșeul din fileu, cu atât mai bine. Scuzele față de adversar sunt doar zâmbete meschine. Punctele sunt atinse și se acumulează pentru binele absolut al istoriei sportului, în care intri ca un mare jucător. Istoria își va aduce aminte de tine ca de un mare învingător. Iar faptul că toate punctele le-ai atins prin ricoșeuri hazardate din fileu, aceste lucruri vor deveni un „stil” personal, care va fi în final chiar admirat.

Orwell, în 1984, spune că „niciodată clasa de jos – proletarii – nu s-au răsculat.” Nu pot face acest lucru. Ei sunt prinși în cadrul valorilor morale inventate special pentru ei. Cei care vor iniția întotdeauna acțiuni vor fi cei din clasa superioară – adică cei ce își permit să se folosească de această morală în avantajul lor. Ei împărtășesc două morale: una pe care o construiesc pentru alții și una pe care o practică ei înșiși și este, obligatoriu, opusă, inversă celei construite. Este exact situația în care se află „peștele-undiță”. Se prezintă pentru alții ca fiind „ceva bun de mâncare”, iar după ce construiește iluzia, momeala, pentru ceilalți, el se comportă în sensul opus iluziei create – mergând înspre propriul beneficiu. El rupe iluzia primul. El inițiază acțiunea concretă. Dar este prea târziu pentru victimele care nu vor fi niciodată capabile să înțeleagă acest mecanism, fiind prea atrase direct de mirajul momelii imaginare. Poftă bună!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…