Un nou gen. Se deduce din dadaism, din suprarealismul/hiperrealismul românesc. Din absurdul inerent, ionescian. Din nihilismul umbros al lui Cioran. Din maximele țăranului din sat. Din glumițele de șantier. Din râsul forțat al poantelor de autobază. Din mizeria televizată. Acest nou gen poartă numele de caricatura neagră. Îmi pare rău că nu o pot și desena. Nu din lipsă de talent sau de tehnică. Ci din neajunsul hârtiei. Trebuie să mai meditez la cum să o înfățișez. Cred că va fi ceva în genul unei benzi desenate. Caricatura neagră te face să râzi, dar are o mare doză de obidă. De ură chiar. Ceva de genul, „dă să moară celălalt în chinuri groaznice în timp ce eu râd de mă prăpădesc!” Este genul caricatural care te face să râzi cu lacrimi – dar nu de plăcere, de bucurie, de „inteligență” – ci cu lacrimi de durere. Propria durere sau durerea vecinului. O durere care trece prin râs. Așa ceva nu s-a mai pomenit decât în spațiul românesc, bineînțeles. Românul este cel mai fin analist al durerii. Sub toate formele sale. Și reușește ca pe oricare durere să o aducă la un numitor comun care îmbracă forma râsului autentic sau a bășcăliei. Mai nou, a bătăii de joc. Să vă fac o schiță!

Mor niște tineri într-un incendiu. Mulți. Nu de la un scurt-circuit! Nici de la un atac terorist. Ci de la niște artificii. Artificii în interior (sic!). Ia foc un burete pus pe pereți cu scopul de a-i antifona. Asta în timpul unui concert. Adică buretele ăla absoarbe toate sunetele. Nu este o sală de concerte, făcută să vibreze, să armonizeze sunetele și să le răspândească uniform. Este o sală cu burete antifonic. Ca în cabina radio. Adică, în momentul în care vorbești, ar trebui să ți se înfunde urechile. În fine, cică te obișnuiești cu asta. Deci, buretele ia foc de la artificiile acelea pe care le-a aprins cineva în interior pentru a face să fie frumos un cântec. Fie, oamenii mor, sufocați, arși de vii, călcați în picioare. Tragedie! Incontestabil. Acesta este lucrul serios. Dar românul nu îl poate deloc trata serios. Decent. Îl transformă într-o fanfaronadă cum nimeni nu poate să o facă. Așa trecem noi peste dureri, se spune! Vă mărturisesc că în ziua în care am auzit despre această nenorocire am rămas mut. Și tăcut am rămas până acum, când scriu aceste lucruri. Tăcerea mi s-a părut lucrul cel mai bun pe care îl pot face eu. Știu, este probabil de condamnat. Dar asta este altă poveste.

Mai departe… Caricatura neagră arată așa. Imaginea cu morții începe să invadeze canalele de televiziune. Se fac dezbateri. Cine, ce, de ce, cum, când? Medicii se luptă cu mijloace semi-primitive să salveze viețile unora, în timp ce restul țării stă pe bordură și dezbate la televizor evenimentul. Ne întrebăm cum va fi la cutremurul care va să vie! Se aprind lumânări în public. Vin acolo oameni sincer îndurerați. Și mulți vin acolo pentru că așa se face. Că este bine. Ca să fie văzuți. Hop, apar și politicienii. De ce nu? Este o ocazie rară! Ieri îi murea unul din alai unui politician, rupându-și gâtul într-o groapă, în timp ce politicianul habar nu avea de acest detaliu, fiind ocupat cu palparea mamară a amantei de lângă el. Toată țara a stat cu gura pe el, cerându-i demisia, cerându-i o justificare sau o răspundere morală, cel puțin. El este senin ca o zi de vară. Nu vede nimic aiurea. Este de neclintit ca o stâncă. Doar e general mare și a trecut el prin războaie mult mai grele, nu?! Să facă el un gest de retragere că îi moare un simplu soldat, destinat oricum cărnii de tun? Aiurea! Este chiar sfătuit să stea liniștit între timp și să se roage să apară o ciozvârtă mai bogată pentru gura lumii, și apoi de el se va uita! Adio cereri inepte de demisie sau  alte prostii din partea prostimii. Și ciozvârta a apărut. Nu a murit unul. A fost nevoie să moară 30 de persoane și să fie o sută de răniți. Ăsta da eșantion! Așa mai merg lucrurile. Acum se poate vorbi despre politică. Dacă moare unul, dă-l dracu de căscat. Să se uite pe unde merge! Dar dacă mor o sută, te poți simți în largul tău politicienesc. Așa s-a stabilit norma. Să fie o sută. Ce e sub, e insignifiant. Ce este peste, cu atât mai bine. În caricatura noastră trebuie neapărat să introducem și imaginea dosarului „Revoluției” (scuzat să îmi fie cuvântul). La fel cu Miremi-Miredi-Mireni- Mineriadelor! (Ca să citez pe un vestit politician de Botoșani) Ce a fost acolo? Un fleac! La fel o sa adoarmă națiunea arsă de un mic foc așa cum a adormit și dățile trecute, când o împușcam sau îi trăgeam cu bâta în și la cap. Acum, că întâmplarea a vrut să ia foc buretele de la artificii, este și mai scuzabil! Hazardul sau dracu a vrut să fie așa, nu chip de om sau de politician! Așadar, politicianul nostru și-a propus o sumă – suta! Nu ca alții, din alte vremuri, care spun, de exemplu, că „nu poți judeca un regim politic, recte comunismul, doar pentru că au murit 10 000 de studenți în închisorile de la Pitești!” Ăsta care zice chestiunea asta este chiar profesor la SNSPA, la Științe Politice. Deci, știe omul ce zice! Am evoluat. Suntem ceva mai importanți acum. Ne apropiem de individ. Politicianul nostru acum a văzut catastrofa. Nu a mai trecut cu suta la oră – tot suta asta, bat-o vina – pe lângă omul ăla cu gâtul rupt în groapă. Acum, ochiul politicianului vede! Iar pentru politician a vedea și a face sunt totuna. De fapt, vorba lor este: văd, deci fac! Vede suferința. Îl ajunge până acasă. Și ce face? Își spune: „ia hai să dau o raită pe la Colectiv, să văz și eu ce e cu arșii ăia!” Și se duce. Vine și ministrul de interne – omul cu suta – vine și ministrul economiei, ar veni și ăl prim, dar nu crede că mai apucă. Dar încearcă și pleacă mai devreme din Mexic. Ca și cum pe el îl așteaptă țara să îl vadă acolo, să aprindă și el o lumânare, să îi vedem mutra posacă și plânsă. Ne simțim brusc mai bine dacă ne stă alături! Caricatura este completă în momentul în care vedem acești politicieni care așează grațios o lumânare pe jos, printre mii de alte lumânări, apoi se întorc îndurerați spre camerele de filmat și spun câteva vorbe plate. S-a mobilizat țara, domne! Și cetățenii, și politicienii. Cetățenii donează sânge, medicii caută soluții, politicienii… declară doliu național și-și mai iau o zi de vacanță. Adică suspendă ședințele. Asta în loc să le multiplice, căci … arde! Se duc la cârciumă pe ascuns. Cine se mai mobilizează? Cum cine? Patronii de alte cluburi, cârciumi, crâșme, dughene, pensiuni și alte chioșcuri. Unii își închid, din solidaritate, porțile. Ca la Parlament. Duminica și în zile dʼastea pe care le dă Dracu sau Domnu, nu contează! Unii își toarnă cenușă în cap și urlă cât de răi au putut fi și cum au păcălit ei poporul, punându-l în primejdie ani de zile. Dar ei nu au avut norocul/ghinionul – nu se știe exact ce regretă dintre acestea – să aibă și ei un incendiu. I-a ferit sau i-a ocolit Dumnezeu! Asta este! Până aici. Gata. Acum închidem tot. Unii spun că au același tip de burete pe pereți. Și închid și ei crâșma. Cică altul mai bun nu au găsit – nu prea există burete antifonic și ignifug. De ce? Păi nimeni nu se gândește că arunci o grenadă în locul respectiv. Să vedeți ce coadă este acum la firmele de protecție a incendiilor! Toți își reîmprospătează, schimbă, cumpără de nou extinctoare! Mari, mici, mijlocii… roșii toate! Multe! Să fie! În toate colțurile clădirii. Dacă ia foc și la noi?! Așadar, lucrurile merg! Se schimbă! Pare un pic ca în povestea cu Păcală, cu Păcălița – adică aia cu drobul de sare – dar nu contează. Important este că gata, am trecut la acțiune. La capitolul incendii suntem doctori acum. Ne-am ars! Am învățat lecția. Pentru altele, mai durează. Nu prea pricep eu acum cum vine asta cu inundațiile. Se pare că românul apreciază orice inundație în raport cu Potopul. Dacă nu este Potopul – ăla al lui Noe – atunci este bine. Vine apa primăvară de primăvară, vară de vară, toamnă de toamnă și iarnă de iarnă…. și iar primăvară de primăvară – vorba filmului – și tot nu învață lecția asta cu inundația. Asta cu focul e mai dură. Asta cu apa… ce vreți, e o lecție mai grea. Nu poți cumpăra un extinctor cu un dig! P-ăsta îl iei cu o sută, două de lei, și adio, mai luăm altul în zece ani. Dar digul e inginerie curată. Greu! Sau lecțiile legate de șpăgi, furturi calificate, tunuri, tancuri etc. Dar toate la rândul lor! Acum ce doriți? Să le facem așa brusc pe toate, după doar 25 de ani de când ne lăudăm că existăm?! În fine, undeva, într-o casetuță mai jos, vedem cârcotașii. (Probabil acolo ne introducem și noi, cu articolul de față, ca să pastișăm pe un Jeronimus Bosch). Sunt ăia care latră puternic la Biserică. Cine e de vină de incendiu? Dracu! Adică BOR-ul! Pe de o parte avem tabăra conspiraționiștilor. Adică ăia care strigă: „bine au mai pățit-o sataniștii ăia! Auzi tu, zi de Haloween, muzică rock-satanică, mor pe melodia lui „noi azi murim…” sau cum naiba s-o mai fi numind). Mai mult… în locul unde se așează lumânări, românul îndurerat îl vede și pe dracu printre lumânări. Daaa… Apar fotografii cu pentagrame satanice desenate pe asfalt, pentagrame înconjurate de lumânări. Vedeți?! Cine a dat foc? V-am mai spus… dracu! Apoi, există tabăra a doua. Asta care îl vede pe dracu în BOR. Nu se implică destul biserica, domne. De ce Biserica nu face spitale? De ce nu face școli? De ce patriarhul nu este îmbrăcat cu un sac pe el? De ce are baston de mareșal? Se crede Moise? De ce au mașini de lux?! Așa o fi și așa și este! Nu zic că acolo nu este altă telenovelă, altă caricatură. De ce au mașini, de ce plesnesc de bogați, de ce sunt aroganți etc. Dar fraților, ați confundat filmul! Vedeți că jucați în alt film! Dar dacă dumneavoastră insistați să vărsați tot veninul și să asociați mașina patriarhului cu incendiul de la Colectiv, atunci, îmi pare rău, îmi retrag cuvintele. Dar nu pot să nu văd că faceți parte dintr-o imensă caricatură neagră în acest fel. Exact ca în Shrek – știți voi, desenul animat. Acolo este o poveste în care efectul amuzant vine din amestecul de povești. Lângă Albă ca Zăpada apare Motanul Încălțat, Prăjiturica și Neo, din Matrix. Și este amuzant tare! Așa și aici. În caricatura neagră ai voie, nu zic nu, să asociezi pe dracu cu BOR și cu Mercedes-ul, la fel de ce nu are patriarhul șapcă în loc de turban, sau de ce nu face biserica spitale. La fel de bine te poți întreba de ce nu face mărul pere și răchita micșunele. Păi d-aia! Biserica se ocupă cu altele, Ministerul Sănătății cu altele, Pompierii cu altele! Dar, pentru un efect dadaist perfect, aveți voie, da, aveți voie să problematizați ca mai sus. Și, că în Shrek, poți asocia orice cu orice. Important e să fii inventiv.

Oricum, ceea ce este de reținut sunt următoarele: necesitatea de a introduce un nou gen stilistic-existențial al românului. Acesta se numește caricatura neagră. Nu este umor negru, nu este ironie simplă. Aspectele delimitatoare sunt, în afară de cele prezentate mai sus, implicarea existențială totală a celui care participă la o asemenea caricatură, ducerea la extrem a ridicolului, și ingredientul cel mai important – să verși lacrimi autentice pe un fond amuzant! Dacă nu poți să te implici afectiv până la lacrimi, măcar poți să te prefaci afectat. Aceasta este rețeta sigură pentru a ieși o caricatură neagră. Apoi, se poate adăuga și o suprasaturație media, în care nu vezi din sculare până-n culcare și pe orice canal ai sta, decât disecarea perfectă a nenorocirii. Tot vorbind, analizând, certându-te, interogându-te, îndemnându-te în tot felul de dialoguri, monologuri, meditații, meditationes, polemici, dezbateri ș.a.m.d., cu siguranță poți să transformi durerea autentică și nenorocirea care a căzut pe acei tineri într-o autentică mascaradă care poartă numele de caricatură neagră. Toată salata asta poate fi asezonată apoi cu un aperitiv perfect: emisiunile despre și cu Master Șef! România a perfecționat circul și pâinea Romei. Avem circ pe cinste, așa cum ne place nouă, cu multă suferință, mai ales că noi suntem protagoniștii acestor suferințe, plus „pâine” de lingi ecranul televizorului, privind cum ore în șir, în sezoane peste sezoane, se perindă bucătari care îți dau o poftă de mâncare cum rareori o poți avea. De la poetul revoluționar recalificat în bucătar televizat până la reclama de la Rarăul în care copilul își dă ochii peste cap de plăcere că ia o lingură cu iaurt, totul este dedicat sucurilor gastrice. Dar totul este imaginar, stați liniștiți. Nu merită să vă ridicați din fotoliu nici pentru a arunca cu o roșie stricată în politicianul care varsă o lacrimă în lumânarea închinată victimelor incendiului, la fel cum nu merită să vă ridicați să mergeți în bucătărie și să vă transformați într-un Master Șef. Tot cartofii prăjiți cu cotletul de porc sunt baza vieții de român autentic!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…