Cu foarte mare greutate m-am decis să mai deschid acest subiect. Mai ales că de fiecare dată când se deschide această cutie a Pandorei, imediat se inflamează spiritele și nu pot defel să poarte un dialog pur rațional. Totul se bazează pe impresii, pasiuni puternice, părtiniri iraționale.

            Acest subiect părea închis pentru totdeauna din nou și odată cu venirea unei echipe puternice la Târgoviște, cu ocazia rememorării anuale a Revoluției Române. La Muzeul de Istorie s-au adunat ceva oameni cu această ocazie. S-ar fi dorit o Masă rotundă. Nu a fost așa, în ciuda faptului că s-a subliniat acest lucru de mai multe ori de către moderatorul discuțiilor, domnul Adrian Cioroianu (fost ministru și actual profesor și istoric). După câte știu eu, o masă rotundă pornește de la principiul egalității între participanți. Adică nu există un pol de putere, și se ghidează evident după etica discursului. Noroc că aceste lucruri nu prea pot exista la români. Nu avem în gene aceste lucruri. Vorbim despre „mese rotunde”, despre „colocvii”, „conferințe”, „simpozioane”, „dezbateri publice”, dar le confundăm cu acribie. De exemplu nu pot pricepe de ce în mediul universitar se spune tot timpul că se „organizează conferințe”, când acestea sunt de fapt colocvii. Probabil în virtutea maimuțărelii naționale căzute în extaz în fața limbii engleze care este fie călcată în picioare, fie preluată ca atare, fascinați fiind de extraordinara sa „intraductibilitate”. Parcă acum ne inventăm limba și acum îi construim sensurile, căci suntem proaspăt coborâți din peșteri. Dar în istoria noastră am mai trăit astfel de fascinații deosebite, ultima astfel de întâlnire amoroasă a fost cu limba franceză. Cu acea ocazie s-a născut vestitul și autentic românescul furculision. Acum ne învârtim în jurul lui targhet. În fine, nu despre asta este vorba acum. Așadar, la acea așa zisă „masă rotundă”, au existat doi poli: invitații, în mare parte istorici, oameni respectabili și profesioniști, și… ceilalți invitați, adică publicul chemat la o discuție liberă, în jurul acelei mese rotunde. Dezechilibrul a apărut în momentul în care moderatorul, domnul Cioroianu, cerea sălii să pună întrebări! Doar întrebări! Și cât mai multe deodată, pentru a răspunde la acestea după o eventuală triere probabil. Ori, dacă este masă rotundă, atunci masă rotundă să fie, și nu unii doar pun întrebări unora care au răspunsurile! Se răstoarnă masa în felul acesta…

            Astfel, trecând peste aceste inadvertențe formale, se ajunge și la un fond al problemei. Iau o singură temă așa-zis dezbătută. O reiau pentru că ori sunt încăpățânat precum un catâr, ori sunt extrem de greu de cap și nu pot pricepe, ori sunt veșnic Gică Contra!

            Fie așadar întrebarea: Când considerați că va avea loc în România un Proces al Comunismului, înainte sau după ce generațiile care ar putea fi trase la răspundere nu vor mai fi în viață? Sau, ca să vin cu tot pachetul de sub-întrebări presupuse de această problemă, ideea ar fi: Credeți că va avea loc un Proces al Comunismului în România? Credeți că suntem îndreptățiți să existe un astfel de Proces? Dacă da, atunci nu ar fi imoral să aibă loc după ce ar muri împăcați și „scăpați” de orice vină toți cei care într-un fel sau altul au acționat întru distrugerea de vieți atât în perioada respectivă cât și în timpul Revoluției?

            Cum se răspunde la această problemă? În primul rând s-a luat în calcul o singură întrebare dintre cele presupuse aici. Oricum, nici vorbă despre un răspuns scurt la prima întrebare, cea explicită. S-a luat în seamă doar întrebarea: credeți că suntem îndreptățiți să existe un Proces al Comunismului? Cum ar arăta răspunsul, concertat, oferit de participanții la „masa rotundă”.

1. în primul rând, și pe bună dreptate, s-a cerut o lămurire: ce înțelegem prin Proces al comunismului? Un proces juridic?

– răspunsul nostru, pe scurt, la această lămurire, ar fi: un proces moral în primul rând. Apoi, în 25 de ani de acțiune politică, de la Revoluție încoace, s-ar fi putut construi un cadru – poate că mai puțin juridic, căci acțiunile efectuate nu pot să cadă sub incidența unor legi noi (nu poți aplica retroactiv o lege) – dar un cadru politic, care ar fi interzis complet participarea la viața politică a celor care au participat activ în perioada respectivă, și multe altele de acest gen, ar fi fost posibile. Acest lucru pentru a însănătoși repede așa numita democrație care a dat brusc peste noi de la Crăciunul 1989 până la cel din 2014. În felul acesta ar fi fost eliminate aberațiile următoare: turnători care sunt mari politicieni, deținători ai unor averi colosale, care sunt deghizați în moraliștii națiunii (vezi cazul Voiculescu), sau torționari care au pensii de neimaginat, în timp ce victimele lor sunt în continuare victime, mai puțin supuse unor chinuri fizice, dar persistând în chinul psihic dat de sărăcie și umilință (vezi cazul fericitului Vișinescu și al nefericitei sale victime obraznice care își caută o formă de dreptate).

Cum ar arăta acest proces? Precum cel de la Nürenberg? De ce nu? Dar revenim din nou la acea bază legală. De aici încolo nu mai am răspunsuri, ci doar alte întrebări, printre care: oare pe ce fel de legi s-au bazat cei de la acel proces al nazismului? Dacă le-au creat pe loc, atunci nu este în regulă, căci nu le poți aplica retroactiv. Atunci pe ce s-au bazat. Tot istoricii trebuie să aibă un răspuns pertinent.

1. b) Apoi, s-a insistat pe argumentarea inutilității acestui proces. De ce? Pentru că…. sincer să fiu, nu am înțeles exact. S-a înțeles totuși că dacă ar exista un astfel de proces, atunci acesta se face în acest moment, de 25 de ani încoace. Cum? Prin astfel de întâlniri în care povestim a nu știu câta oară cum a pornit totul, pe ce străzi au intrat taburile, în ce s-a tras, cine a mai murit, la ce minut a apărut salvatorul națiunii Iliescu la televizor ș.a.m.d. Ah, și în al doilea rând, procesul se face prin cărți. Prin cărțile de istorie și de analiză care vorbesc despre acea perioadă sau despre Revoluție. Deci este un proces cultural. O palmă aprigă pe obrazul comuniștilor! Bun și ăsta, nu zic nu! Dar este tipic lașității intelectualului, cel care joacă șah cu cei care joacă box cu el.

– I-aș invita să prezinte acest argument, pe care l-aș numi parafrazând un om de cultură de la noi, argumentul „reacției prin cultură” și acelui tânăr din Târgoviște, pe numele său Marian Pîrvu, care de 25 de ani supraviețuiește într-un cărucior din cauza unui „glonț rătăcit” în timpul Revoluției. Așadar, dragă tinere, fii liniștit, procesul prin care ți se arată vinovații și prin care sunt și pedepsiți se numește cultură! Dacă ți-ai căuta cumva dreptatea (juridică sau etică), atunci citește! Încercați să prezentați acest argument și tuturor celor care au copii sau părinți morți din cauza comunismului – fie în timpul acelei revoluții, fie în închisorile comuniste! Oricât de istoric sau filosof ai fi, nu cred ca nu te încearcă o jenă când expui așa ceva în fața acestor oameni.

– S-a replicat: Nu se dorește să găsim vinovații! Un „se” impersonal cu care ne spălăm pe mâini imediat. Știm la secundă cum au stat lucrurile în timpul revoluției, știm nume și avem date din cărțile scrise de victimele închisorilor comuniste, scriem istorie pe paliere, cu dezbateri de idei, că „a fost sau nu a fost”, în schimb nu avem niciun terorist prins. În 25 de ani avem doar doi torționari judecați și câțiva politicieni de conjunctură. Comunismul românesc nu este judecat, doar câțiva comuniști. Pe restul așteptăm să îi pedepsească Dumnezeu. Să nu fiu greșit înțeles. Ader din plin la îndemnul lui Adam Michnik care spune că un răspuns violent dat comuniștilor nu face nimic altceva decât să perpetueze la infinit violența și ar arăta că nu am înțeles nimic din istorie. La acest lucru se reduce și ceea ce Noica sau Mircea Vulcănescu spunea: „să nu mă răzbunați!” Așa este. Dar acest martiriu este călcat în picioare și luat în derâdere dacă ar exista un singur turnător îmbogățit pe seama acestor martiri. Iar a înțelege pe acest „să nu mă răzbunați” cu „lasă-i în pace, să facă ce or vrea acum, să facă politică și să dirijeze în continuare viața copiilor noștri etc.” atunci asta se numește cu adevărat prostie. A pune stop comunismului deghizat și comuniștilor deghizați în instanțe morale și politice nu înseamnă răzbunare! Dacă se argumentează, așa cum s-a făcut în mod aluziv, că o doctrină nu poate fi judecată, atunci vă rog frumos să ardeți în piața publică atât Biblia, Coranul cât și Critica Rațiunii Pure. Asta pentru că primele ne prezintă numai moduri de viață care duc la o doctrină, politică în aceeași măsură cu religioasă, și sunt judecate și analizate nu numai teoretic, dar și practic, de ceva mii de ani. Iar ultima ar fi o prostie enormă; cum adică să critici o facultate? Rațiunea! Nu poți critica ceva ce este dat de la natură, nu poți critica văzul așa cum nu poți face o Critică a Vegetalului!

1. c) Argumentul penibilității. Domnul Cioroianu a recurs și la acest argument pentru a arăta că nu este adeptul unui astfel de Proces. Spune dânsul (parafrazez): Cine suntem noi să facem un astfel de proces? Suntem o națiune mică, pierdută printre cei mari. Dacă aceștia mari nu au făcut așa ceva, de ce am face noi? Și apoi, pe care Comunism să îl condamnăm? Căci există tipuri și tipuri de comunism. Mai mult decât atât, noi nici măcar nu am ajuns la comunism. Comunismul este un ideal pe care nu l-am atins, așadar el nici măcar nu a existat în România, pe când nazismul a existat ca atare!

– Să fim modești, dacă suntem mici de la natură! Să condamnăm comunismul românesc măcar! Aici nu mai încape îndoială. Măcar formal. Iar dacă nazismul a existat ca atare, iar comunismul nu, oare după ce criterii fixăm această existență? Doar după o declarație a lui Hitler că „acesta este nazismul, iar noi suntem în plin nazism!”? Și să credem pe Lenin, apoi pe Ceaușescu, când spun că „adevăratul comunism se află undeva la orizont și mai avem mult până la el!” De ce să văd un nazism autentic și să fiu orb la faptul că am trăit efectiv în „Epoca de Aur”, în timp ce făceam lecțiile la lumina lămpii? Să fac o analiză cantitativă a victimelor? Nazismul cade în desuetudine. Atunci care criterii să fie luate în calcul pentru a da dreptate unui proces al nazismului și să găsim că este o prostie cel al comunismului?

– Dacă nu a existat comunism în România, căci acesta este o ideologie utopică, iar la el nu am ajuns niciodată, atunci cum să numim acel regim de care am scăpat cu sânge? Fie, să presupunem că nu a existat comunism. Cu atât mai bine. Atunci putem să facem procesul chestiei ăleia care a fost în România. Dați-i alt nume, dar nu spuneți că nu a fost nimic! În felul acesta nu deranjăm nici urechile rușilor sensibili, sau a altor comuniști pierduți prin Europa. Iar dacă acest comunism nu a existat, ce vă face să credeți că democrația există acum? De ce să spunem că trăim în democrație când de fapt încă nu am ajuns la ea?

1. d) S-a afirmat – și s-a demonstrat pe scurt– că în mod sigur am avut o Revoluție, și nu o Lovitură de Stat. Luați afirmația aceasta ca pe un postulat istoric. Este bine să trăim sub această idee, care ne dă un aer… de națiune revoluționară. Adică am fi și noi capabili de așa ceva. Asta pentru a evita să ni se pună eticheta de anarhiști (în cel mai bun caz).

– Dar să fiu obiectiv, există argumente istorice în favoarea revoluției! Nu le contest pe acestea. Ader, în virtutea acestor argumente, că am avut o revoluție. Dar așa cum am intrat în Cartea Recordurilor că am realizat prima revoluție transmisă în direct, cred că am mai bătut câteva recorduri cu această ocazie. În primul rând cu faptul că am avut doi în unu: revoluție și lovitură de stat. De ce am adera și la ideea existenței unei lovituri de stat? În primul rând afirmația că lovitura de stat se autoelimină din start pentru că nu are forma clasică, este de-a dreptul hilară. Dacă doctrinele politice evoluează, se rafinează și se adaptează la condițiile istorice, atunci și mișcările sociale fac același lucru. O lovitură de stat nu are o formă clasică, urmată de elemente care dacă unul nu este îndeplinit, atunci nu mai vorbim despre lovitură de stat. Să nu uităm că această sintagmă a revenit în discuțiile politice și în ultima perioadă, legată de evenimentele din ultimii zece ani.

            Dar care e legătura dintre Revoluție, Lovitură de Stat și Procesul Comunismului? În primul rând, nu consider că este etic să vorbim despre Revoluție, despre beneficiile sale, despre „aniversările” sale an de an, având în vedere faptul că scopul, idealul său nu a fost atins nici până astăzi. Dacă avem o revoluție, atunci aceasta este ratată, confiscată, așa cum se și spune. De ce? Pentru că rațiunea sa de a fi vizează direct eliminarea comunismului. Ori acesta nu este eliminat din momentul în care soții Ceaușescu au fost împușcați. Este o datorie morală față de această revoluție să faci un proces al comunismului. Este punctul care se pune la terminarea unei propoziții. Altfel, lucrurile au un iz de neterminat. În virtutea acestui lucru vorbim, în al doilea rând, despre o lovitură de stat. Din moment ce în imaginarul social vehiculăm această sintagmă, înseamnă că o bază rațională există. Din moment ce revoluția este confiscată, atunci suntem îndreptățiți să afirmăm că este altceva.

            În concluzie, suferim puternic de „încâlcită” cronică. Pe de o parte formele fără fond ne urmăresc și ne blochează orice acțiune cel puțin de la Maiorescu încoace. „Paradoxita” se pare că este încă o boală națională. Putem să facem un proces ad-hoc pentru a condamna la moarte în ziua de Crăciun un tiran care a distrus țara timp de 40 de ani, apoi, în plină democrație, după 25 de ani, putem, în trei zile, cu legea în brațe, să schimbăm avocatul poporului, președintele senatului, să dăm câteva ordonanțe de urgență, să facem un memoriu și să dăm jos președintele țării. Iar apoi să se strige că asta nu este lovitură de stat. Sau, luând un caz mai recent, dar la fel de uimitor, se poate să fii acuzat de plagiat, demonstrat ca atare, iar Instituțiile politice să nege aceste demonstrații, iar după doi ani însuși plagiatorul se roagă la porțile Instituțiilor să îi fie retrasă rușinea. Și culmea, acum nu se poate face acest lucru, căci încâlcite sunt legile oamenilor! Nu spun că Ceaușescu nu trebuia să ajungă la pedeapsa capitală și nici că Băsescu nu trebuia exmatriculat de pe scaunul prezidențial. Spun doar că este paradoxal faptul că dacă au fost posibile scurt pe doi acțiuni politice care se încadrează perfect în proverbul românesc ce nu aduce anul, aduce clipa, atunci este de-a dreptul tragic că în legătură cu lucrurile cu adevărat importante nu procedăm după o schemă analogă! (nu exagerat ca în cazurile amintite și forțând legile). Asta ne arată că diabolica birocrație poate fi ucisă dacă se dorește! Să nu fiu greșit înțeles: nu dau aceste exemple ca pe unele bune. Spun că dacă răul se poate face atât de repede și cu legea în brațe, sau jucând pe valurile ei, atunci poate că o singură dată, din zece în zece ani măcar, am putea să facem și un bine tot atât de repede, și tot susținuți de legi – juridice și etice! Măcar o singură dată la zece ani ar fi revigorant pentru psihicul național să vedem că juridicul se întâlnește cu eticul.

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…