În Statele Unite, cineva întreabă pe altcineva: „Cât ai IQ-ul?” I se răspunde: „Este peste 130, sunt considerat super-inteligent.” „Dacă ești atât de inteligent, atunci de ce nu ești bogat?” Aceasta este mentalitatea – depravată și pervertită, pentru unii, corectă, pentru alții – a americanului din ziua de astăzi. Probabil că este aplicabilă și altor națiuni din alte zone geografice. Cu siguranță nu și în România. Termenul de „bogat” este clar sinonim cu acela de politician, în primul rând, și cu acela de infractor, în al doilea rând. Poți deveni bogat în România, indiferent cât de vag pare termenul, doar daca ești în politică sau dacă furi pe rupte, fără scrupule și fără milă. Iar aceasta se face nu de către „oamenii inteligenți”. Ci de cei care au o moralitate îndoielnică. Imaginea bogatului „pe bune”, este una extrem de rar întâlnită. Se poate să existe și așa ceva, dar acei gospodari, cum erau numiți pe timpuri, sunt specie atât de rară, încât este clar că vorbim despre o specie pe cale de dispariție. A intra în politică este exclusiv o rampă de lansare spre îmbogățire. Nici nu mai știu dacă am întâlnit în viață mai mult de trei persoane care să îmi spună că vor să facă politică pentru că „s-au săturat și vor să facă ceva pentru a fi mai bine tuturor”. Litera de lege era: „ce să fac, intru în politică pentru că nu mai pot, trebuie să mă îmbogățesc cumva!” „Și cu restul ce faci?” „Treaba lor, dacă sunt proști, așa sa rămână. Pe mine mă interesează doar de mine.” Acest discurs l-am auzit de nenumărate ori. De fapt, nu este o enigmă pentru nimeni, vă aduceți aminte cum spunea marele politician Dan Șova într-o discuție privată cât de tare îl doare pe el anusul de România. Să nu aveți impresia că este vorba de un caz izolat! La fel, când vedem zilnic câți politicieni sunt reținuți și câți înfundă pușcăriile, tot aveți impresia că este vorba despre „cazuri izolate”? Când Zgonea spune cu o uimire fantastică cât de nedreaptă este judecata poporului care asociază politicianul cu coruptul, impostorul, hoțul, pușcăriașul, te cutremuri! Le este frică, spun politicienii, să mai semneze ceva. Să mai ia decizii. Decât să stea cu această frică, de ce oare nu pleacă și lasă pe unii fără frica aceasta? Pentru că merită riscul, de aceea persistă în această frică. Cine nu ar sta în pușcărie câteva luni, dacă știe că apoi se întoarce la cele câteva milioane de euro dobândite anterior? Lipsa acută de justițiari în România dăunează grav națiunii! De ce nu avem justițiari? Nu întreb de ce nu avem justiție dreaptă? Avem doar o justiție… justă, care merge dintr-o regulă într-alta, aplicându-le sporadic și anemic. Întreb, în sinea mea, de ce oare nu avem justițiari? Adică acei eroi care pun mâna pe o armă și fac justiție socială, ocolind tribunalele, și trecând direct la acțiune. Nu răzbunători – cei care își fac dreptate singuri, pentru a „corecta” anumite acțiuni trăite de ei sau de familiile lor! Justițiari – cei care corectează exemplar acțiunile nedrepte în mod impersonal și necăutând recompense sau răzbunări! Dacă în perioade istorice anterioare au existat haiducii, înseamnă că națiunea a funcționat sănătos din acest punct de vedere. Era, într-un fel, „instituționalizat” actul justițiar. Dar astăzi? Mi se va spune probabil că aceasta este o devianță, o idee năstrușnică a unor tendințe idealiste. Fantezii de copii care fantazează în jurul super-eroilor de genul lui Spiderman sau Batman. Obsesia justiției este forma atenuată a dreptății. Este forma călduță a acesteia. Sfântul Augustin spunea că în structura omului stă un principiu al dreptății. Conform acestui principiu, cel care face o faptă rea, știe că face o faptă rea. Deci poate aprecia propria acțiune. Și propria-ai gravitate a acțiunii care atrage o anumită pedeapsă. Nu poți ucide pentru că s-a furat mâncare și nu poți nici să îl privezi de libertate pentru câteva luni pe violator! Individul doar face o alegere în a duce până la capăt fapta, bună sau rea. Când devine pandemică nedreptatea, justiția este ineficientă. Numai justițiarul, cel care se ghidează după acest principiu al dreptății poate să devină adevărata mână care reglează echilibrul. Însoțit de o justiție eficientă, normal. Formele deviante ale justiției se caracterizează prin ineficiența actelor sale. Forma deviantă a justițiarului este răzbunătorul. Până când nu se stabilește un echilibru al acestora, nu avem nicio șansă să vorbim despre o revenire la normalitate în societate. Justițiarul este inexistent la noi, iar justiția este extrem de anemică. O arată în primul rând pedepsele. Fie sunt extrem de aberante în cazul unor infracțiuni rutiere, impunând amenzi exorbitante pentru infracțiuni minore, fie sunt la fel de aberante când impun pedepse de-a dreptul „amuzante” în cazul faptelor grave. O subminare a economiei naționale, când politicianul fură milioane de euro, distrugând, în plus, pentru sute de ani, echilibre ecologice, acesta primește, dacă este prins, pedepse modice, care pot fi înjumătățite și iar înjumătățite în funcție de mii de criterii care „vin în avantajul omului”. Justițiarul ar pune abrupt problema. Ar face dreptate imediat, cu sau fără drept de apel. Bunul simț te îndeamnă să ai o astfel de atitudine dreaptă când vine vorba despre aceste fapte grave. Un judecător și un avocat îți vor spune că regula juridică dă dreptul la nevinovăție, la clemență apoi, și pentru un violator de copii, de exemplu. Astfel, chiar dacă este vinovat, un astfel de infractor poate fi pus în libertate imediat din cauza unei „erori de procedură”. Justițiarul tocmai acest lucru face, rezolvă imediat orice „eroare de procedură”. Și în acest caz, după ce ai copilul nenorocit pe viață, tu stai în sala de judecată și privești la acel avocat care încearcă să tragă de o pedeapsă modică pentru violatorul pe care îl reprezintă. Și o obține! Apoi, violatorul revenit în libertate, o ia de la capăt. Și circuitul se reia. Nu spune nimeni că nu există acest drept la clemență, la „înțelegere”, cum se mai spune, dar după ce recidivezi – deși în cazul violatorului mi se pare cam straniu dreptul de a recidiva – nu poți spune că justiția este dreaptă! Un accident de mașină, care este un accident, nedorit de nimeni, care face victime, este pus sub o pedeapsă comparabilă, sau de multe ori mai agresivă decât în cazul unui politician care a subminat economia de stat – adică cel care a distrus viețile a mii de oameni. Vedem cum peste tot în lume există aceste devianțe de la actul de dreptate în numele respectului pentru actul de justiție. Omenirea simte că ceva nu este în regulă cu aceste lucruri. De aceea se îndeamnă la a regândi rolul justițiarului-erou prin manifestările culturale. Toate filmele care au ca personaje super-eroi, accentuează ideea aceasta a nevoii de justițiar. Și sunt multe. Nu mai vorbesc despre valul american al benzilor desenate și al filmelor dedicate acestui subiect, apărute de-a lungul secolului XX. Vorbesc despre imaginea-simbol care s-a născut în Marea Britanie, după ecranizarea filmului V for Vendetta, în 2005. De atunci, toate mișcările sociale care acuză nedreptăți ale puterii poartă masca respectivă care apare în fim. În România, unde a apărut de curând, odată cu acuzațiile de corupție adresate în masă clasei politice, se asociază cu denumirea de anonimus. Simțul social al dreptății reclamate este în creștere. Să sperăm că nu va mai dura mult și vor apărea și acești justițiari mult așteptați. Oricum, psihanalizând această nevoie socială, transpusă chiar sub denumirea lui anonimus, tocmai această sete de justițiari o exprimă. Justițiarul nu are chip, este eroul retras, care duce la îndeplinire un act de dreptate cu adevărat orb. Dacă ar exista vreo mai mare nevoie de așa ceva în România, atunci acum este cu adevărat momentul ideal!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…