L-am aniversat pe Soljenițîn la Târgoviște. La Librăria Fragilistic, în centru. A fost o aniversare pe cinste. Patru inși. Am vorbit despre el și ne-am bucurat că există. Ar fi fost o uimire extremă să fie luată cu asalt librăria. Bine că nu a fost așa, căci și aniversatul ar fi căscat ochii. Ar fi însemnat că a murit comunismul, ar fi însemnat că schimbarea omenirii a început. Uff!

Soljenițîn s-a născut pe 11 decembrie 1918. Apoi a avut un destin extrem de straniu. A experimentat răul absolut. Până la moarte, când, probabil, a scăpat! El reprezintă în continuare cea mai grea palmă dată omenirii. Este cea mai clară oglindă care a fost pusă vreodată în fața politicii și societății. După ce a scăpat de Talpa Iadului, a urcat o treaptă, în Gheena. Și a fost alungat atât dintr-un loc, cât și din altul. Asta după ce l-au perpelit pe toate fețele înainte, fără a-l pune în genunchi.

I s-a dat și un premiu pentru suferințele sale, pentru faptul că mers până la capăt. Adică i s-a dat Nobelul pentru Suferință. Și au motivat asta în dulcele stil al Gheenei. „Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești.” Așa spun organizatorii Premiului Nobel pentru Literatură când îi acordă acest premiu în 1970. Să explodezi de râs. Să explodezi precum explodează un om pe care ai pus o centură cu grenade! Refuză premiul în primă instanță. Apoi, în 1974, când merge să ridice bucuria, i se dau instrucțiuni cum să se comporte, cum să vorbească, cum să se îmbrace. În Occident, fie Elveția, fie SUA, este în Gheena care continuă, elegant, linia din Talpa Iadului. Este respectat, dar de la distanță. De preferat este să nu predice, să nu aibă prea mult contact cu presa, cu studenții. De ce oare toate acestea? Pentru că povestea continuă. Pentru că adevărul pe care l-a scos la suprafață cutremură întreaga planetă. Â

Oriunde îți arunci ochii nu vezi decât un singur lucru – fața hâdă a omului. A omului care este extrem de aproape de Legiunea diabolică și care tinde doar ocazional și extrem de rar spre un Dumnezeu care doar privește la ce se petrece pe aici. Indiferența noastră care ucide la fel de mult ca acțiunea, o repetă oare pe cea a lui Dumnezeu? Existența lui Soljenițîn este o palmă pentru omenire, dar răsună până în ceruri. Iar Cerurile trebuie să se rușineze pentru suferința aceasta! Dacă, ajuns dincolo, Soljenițîn, în „buna tradiție a literaturii rusești”, cea care se ceartă cu Dumnezeu, ca la Dostoievski, ar bate obrazul lui Dumnezeu pentru că a stat doar și a privit suferința aceea, că a permis ca Răul Absolut să se manifeste dincolo de porțile Iadului, atunci trebuie să ni-l imaginăm pe însuși Domnul că va tăcea și va privi rușinat în jos.

Ce ar putea să răspundă la întrebarea: cum este posibil ca lumile să se fi amestecat în asemenea hal? Cum este posibil să fi adus Iadul pe pământ, la propriu, dar niciodată Raiul? Chiar atunci când Iisus se plimba pe pământ, Raiul nu a fost nici măcar mirosit. Nu a venit Dumnezeu însuși aici pentru a aduce cu el Raiul! De la căderea lui Adam, nicio fărâmă de rai nu a mai căzut pe acest pământ. Cică Adam a fost izbăvit odată cu învierea lui Iisus. El da, noi, urmașii lui, nu! Doar iadul se manifestă puternic în fiecare secol. Iar Soljenițîn a gustat tot acest iad pentru a ni-l arăta. Iar noi ne facem că nu îl vedem. Ne deranjează. Poate că cea mai dureroasă și scabroasă atitudine a omenirii este modul doct de justificare a alb-negrului.

Repede se reped oamenii să pună la punct pe cei care văd totul în alb sau negru. Politicianul are și el „părțile lui bune”, corporațiile au și ele „părțile lor bune”, oamenii, în general, sunt gri, nu albi sau negri; la fel regimurile politice. O gândire în alb-negru este o gândire deviantă. Iar când există un Soljenițîn care vine cu un contraexemplu, cu un fapt de necontestat, care este negru fără putință de tăgadă, anume negrul smoalei iadului, absența absolută a divinității, ne gândim repede fie să ignorăm acest exemplu, căci nu avem contraargument, fie să spunem că „există și părți bune în comunism”, adâncind și mai mult tragedia.

Probabil că una dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale lui Soljenițîn a fost cea în care spune că nu înțelege ce a făcut să devină victimă și nu torționar. Ar fi avut absolut toate elementele necesare pentru a deveni torționar, iar nu victimă a comunismului. A crezut puternic mulți ani în valorile Statului Rus, nu a pus la îndoială nicio clipă ideologia și doctrina până nu a ajuns în iad. A văzut colegi, oameni onorabili de altfel, care au devenit torționari convinși că ceea ce fac este binele absolut. Când vedeți politicienii de ieri și de astăzi, care au conștiințele atât de împăcate că au făcut numai bine sau au depus cazne multe pentru a-l face, că nu înțeleg deloc de ce sunt atât de urâți de cei săraci și sclavi, atunci poți să te gândești la Soljenițîn. Conștiința este mereu împăcată dacă stă în afara durerii! Și nu poate înțelege deloc cum de există scrâșnet de dinți, și de aceea dă sfaturi și are timp să facă analize ale nuanțelor de gri. Asta este, așadar, mărturia care dă încă o palmă zdravănă liberului arbitru. Nu în mod voit a devenit victimă. Nu în mod voit unii au devenit torționari. Orbirea minții nu s-a făcut printr-o alegere. Ți-a fost scris! Ca victimă, și-a făcut datoria de victimă. Chiar mai mult decât atât. A depășit limita asta căci a întors tot mecanismul împotriva păpușarilor de toate felurile.

Vedeți, veți spune, deci a avut un liber arbitru! În spiritul lui Soljenițîn, nu al literaturii rusești, credeți că îl încălzește cu ceva faptul că 99% este aruncat fără voia lui în iad, iar doar 1% îi aparține – dacă! – voinței lui, ca să privească suferința în ochi?! Mersi, așa nu! Preferă lipsa de liber arbitru a câinelui sau a păsării! A fi non-uman înseamnă a fi cu adevărat mai aproape de Dumnezeul care ne-a pedepsit cu această minciună cumplită, numită liber-arbitru. Într-o mare de determinări – sociale, biologice, politice – avem o plajă de „improvizație” atât de mică, încât durerea este invers proporțională cu capacitatea de a vedea așa cum vrem, liberi! Soljenițîn a fost și mai este încă omul care l-a înfruntat cu adevărat pe Dumnezeu. Care l-a făcut de rușine cu creația sa, cu Fiii Săi! A aruncat în neant „cea mai bună dintre lumile posibile”, iubindu-l în continuare pe Dumnezeu! Asta da provocare pe măsura divinității!

POMPILIU ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia” din Târgoviște…