Am de gând să vă prezint episoade, în imagini, ale parcării unde, de bine, de rău, îmi parchez mașina. Nu știu cum să vă spun, dar m-am îndrăgostit nebunește de parcarea aceasta, de aceea îi și spun „a mea”. Pare o ibovnică; este o impietate, știu, căci din punct de vedere administrativ teritorial, nu are cum să fie vreodată „a mea”. Asta pentru că este spațiu public, aparține de drept Primăriei orașului. Nici vecinii mei dragi nu au cum să o dobândească. Asta în ciuda faptului că unii dintre ei s-au îndrăgostit și ei atât de tare de această parcare încât, dacă îndrăznești să își lași mașina pe „locul lui”, ai de-a face cu respectivul îndrăgostit care reacționează ca un adolescent în călduri căruia i-ai furat aleasa și i-ai pângărit-o. În fine, dincolo de orice aspecte pitorești pe care doresc sincer să vi le împărtășesc, inclusiv politicienilor care poate prind astfel și ei drag de parcarea aceasta, este vorba despre un loc minunat care merită e f e c t i v să îl cunoașteți. Merită vizitat! Este într-o stare perfectă de conservare. Mă gândesc chiar să pun o barieră și să iau taxă pentru a o vizita, căci este o piesă de muzeu. Să spunem că se află în această stare de când locuiesc eu în blocul pe care îl deservește. Adică din… 1998. Dar am vecini pe scară care îmi spun că așa este din anii ʼ70. Deci de când m-am născut eu! Și acest lucru mă bucură și mai tare. Cei mai bătrâni din bloc îmi spun, dar eu nu îi cred, căci îmi par cam duși cu pluta, că așa arată locul ăsta de la al Doilea Război Mondial încoace. Se spune că există petiții la Primărie pentru a o asfalta. Vreo două sute la număr! Se zice, dar tot nu cred că este adevărat. Toți vecinii îmi spun că știu despre existența acestor petiții – care în realitate or fi vreo trei, mă gândesc eu – dar sunt acolo, „în lucru”, de prin 1995. La fiecare perioadă de alegeri, că sunt ele prezidențiale, parlamentare, locale sau europene, de constituție europeană, referendum de demitere sau de remitere, nu contează, toți stăm cu inima la gură și așteptăm Minunea! Adică asfaltarea ei. Dar Minunea se amână continuu. A fost o perioadă în care am spus: „Gata! De data asta vine și marele moment!” Au venit niște Dorei și au smuls bordurile vechi, de granit, care se tociseră din Jurasic până astăzi, pentru a-i pune un brâu nou, din bordură modernă, frumoasă, dar nerezistentă la ploile acide, care o fărâmă lent, dar sigur. Și Doreii le-au pus exact la înălțimea optimă pentru ca nevasta mea să înfigă mereu scutul mașinii în ele. Acum toate mașinile stau cu frică în parcare, păstrând o distanță decentă față de bordurile prea semețe. Oricum, rolul lor nu este numai pentru a speria mașinile și nevestele, ci și pentru … a ține apă! Am să măsor cu strictețe cotele apelor parcării mele! Există gropi înfiorătoare, capcane, prăpăstii, crevase, canioane, mlaștini, delte, caverne, smârcuri și alte forme geografice de acest gen. Toate în miniatură. Mă rog, unii sunt de părere că nu sunt chiar miniaturi! Voi investiga, în timp, dacă doline există și dacă undeva în adâncul parcării nu ar exista și o peșteră formată. Nu de alta, dar am rezolva și problema unei crame comune.

            Așadar, la venirea Doreilor, i-am întrebat: „Și de asfaltat, când se asfaltează?” Aceștia au jucat un rol important în viața noastră, căci ne-au ajutat nespus. Cum? Ne-au transmis pe un tot hotărât că cei cu asfaltarea vin după ei. Dorelul de bordură nu este tot una cu Dorelul de asfalt. „Uite-i, domne, sunt în parcarea aialaltă, nu îi vezi? Vor veni și aici după ce terminăm noi!” Erau atât de siguri pe ei încât i-am crezut ca niște copii ce eram. Dar timpul a trecut și la noi au uitat să vină. Altă dată, mai acum vreo trei ani, au trecut niște buldozere să asfalteze ceva mai departe de noi. Cum i-am văzut, iar i-am întrebat pe Dorei. Aceștia, cu aceeași siguranță în glas, mi-au repetat cele spuse de Doreii anteriori. Probabil se cunoșteau. Am reușit chiar să vorbesc atunci cu un Dorel-inginer-șef! Acesta, doct, în termeni științifici, mi-a explicat că nu poate, sincer, să îmi asfalteze parcarea pentru că există un plan. Un Plan! Iar planul acesta spune clar: se asfaltează doar străzi, iar dacă strada de asfaltat trece pe lângă o parcare, atunci va fi asfaltată și parcarea respectivă. Dacă nu, să așteptăm marele bombardament al străzii. Sau doar să așteptăm pur și simplu. Căci timpul le rezolvă pe toate. Dorelul-inginer-șef a filozofat pe tema asta. Zicea: „Nu vedeți, domne, că vremurile s-au accelerat? Timpul curge mai repede! Ăsta e sfârșitul, e semnul sfârșitului. Pai înainte un drum pietruit dura o mie de ani! Acum, pui doi-trei biscuiți pe trotuar, și gagica îl strică cu tocul de la pantof. Mai o ploaie, mai o zăpadă, mai o arșiță și basta, crapă biscuitele, mort-copt! Tot așa și străzile asfaltate. Clima și timpul ie de vină. Azi pui asfalt sau biscuite, mâine este o ruină!” Mare dreptate are și filozofia drumarilor Dorei!

            Acu vreo două săptămâni au apărut alți Dorei. Au tras un șanț mare, au scos sau au băgat o conductă în el, au astupat și au fugit. I-am prins între două lopeți: „Ha, ia ziceți, când o să asfaltați sau repara ceea ce faceți acum?!” Cu o siguranță și mai mare în glas, hipnotizându-mă, parcă ar fi fost de la SRI, îmi spun: „Pai după noi vin și asfaltează. Marți aduc utilajele.” „Ce utilaje, mai Dorele, îi zic, mi-au mai spus și acum cinci ani, și acum doi ani, și în 1999, și în 2010. Las-o că măcăne!” Dorel mă privește în ochi și nu îi vine să creadă că nu dau crezare spuselor lui. „Facem pariu?!” „Facem!” „Pe cât?!” „Pe ce vrei tu. Uite, îți dau mașina dacă vin marți să asfalteze. Dacă nu, tu pleci definitiv din branșa asta. Te bagi?!” „Mă bag!” Mi se cam înmuie genunchiul când am văzut cât de sigur e de el. „Bine, hai sa batem palma. Da-mi numărul tău de telefon și zi-mi numele ca să te pot căuta să mă achit de pariu.” Dorel bate în retragere. Tactică, domne, tactică!

            Ca să nu o mai lungesc, o sa vă prezint cât de des pot Metamorfozele parcării mele. O sa urmărim împreună cum se transformă relieful său. De ce fac acest lucru? Parcă am mai spus. Acum, ca să fiu sincer până la capăt, vă mai dau un argument. Am înțeles de la psiholog că nu este bine să te frămânți, să te obosești să dai frâu liber anxietăților și depresiilor din cauza unor lucruri mărunte. Și parcarea este un lucru mărunt. Mai bine învață-te cu el, conviețuiește, observă, analizează și împăcate cu lucrul care te deranjează. Și de la sine problema va dispărea. În loc să urăști locul ăsta, de ce să nu îl iubești așa cum este el?! Așa că fac acest exercițiu din considerente terapeutice. Ba, mai mult decât terapeutice. Am să observ metamorfozele sale și am să fac o operă de artă din această observație. Am să iau notițe, am să iau probe, am să măsor adâncimi ale ființei sale, am să o imortalizez. Pictură, sculptură, fotografie, poezie… O să o încolțesc cu toate armele estetice până am să îi storc toată frumusețea. În final am să fac o operă demnă de a o expune tuturor, spre gloria și cinstirea neamului. Dacă îmi iese, promit că vă chem pe toți la expoziția de artă fotografică și poezie ce o să îi poarte numele: „Metamorfoza parcării mele!” Sună suprarealist. Dar ce spun eu „sună!” Chiar este suprarealism pur! Autentic! Breton, Tzara, Dali ar plânge în pernă de invidie pentru ideea mea! Așadar, să îi dăm drumul! În numărul următor am să vă prezint prima sa fațetă.

            Va urma!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…