Și a venit soarele peste parcarea mea! În sfârșit, după săptămâni întregi de ploi încep să văd fundul gropilor. Îmi era dor de ele. Sunt niște funduri superbe; nu poți să nu le observi. Îți atrag atenția de fiecare dată când întri în parcare. Exact ca atunci când treci pe stradă și, hop, în față îți apare de nicăieri un funduleț pe care se mulează o rochie uni sub care se frământă, ca două roți de moară, două bucuțe care, nu știu de ce, te-ar putea fermeca. Tot așa și fundul gropilor din parcare. Te farmecă, te cheamă, te îmbie. Ai chiar o atitudine protectoare cu ele. Încerci să nu le atingi – să nu te trezești cu vreo palmă venită de undeva. Faci slalom printre ele, dacă ești dibaci, și le privești pe fiecare până în stră-funduri. Ce frumos era când erau pline cu apă! Ce vremuri. Nicio ispită, nimic! Dădeai cu roțile în ele cu poftă, bucurându-te ca un copil când împroșcai cu apa murdară portiera vecinului Gogu, cel rău de gură și propitar imaginar pe o bucată din parcare. Și apa aceea, domne, știți ce bună era?!
Uitai cât de profunde sunt gropile, de aceea călcai în ele cu o indiferență totală. Sincer, mă simțeam ca un marinar pe furtună de gradul cinci. Ce tangaj, ce hulă! Prora mașinii se adâncea spre fundul „mării”, de ziceai că gata, submarin devin, apoi brusc, când te așteptai mai puțin, în funcție de adâncimea gropii, roata o lua în sus și te proiecta spre cerul cenușiu, pentru ca apoi să te îndrepți iar spre un val și mai și. Parcurile de distracții, cu goana lor după stimuli și adrenalină sunt pistoale cu apă pe lângă trăirile pe care le poți avea în jocul ăsta din parcare! Păcat că parcarea nu e prea mare să mă plimb vreo oră, așa. Doar testez și telescoapele, testez și rezistența mea la răul de mare. Îmi va servi la vară, căci am de gând să merg în Grecia și am auzit că se organizează acolo plimbări cu vaporașul. Eu cred că sunt destul de călit la capitolul acesta. În orice caz, mă bucur nespus că a ieșit soarele și gropile au secat. Semn de primăvară. Acum simți că sângele îți curge prin vene. Se dezmorțește și nasul – parcă nu mai miroase a nămol de Techirghiol, a apă de vază în care au stat garoafe. Acum este pământ uscat. Și bogat. Simți miasmele fundului gropii. E ca nota dominantă a parfumului. Dulce-Ca-Blana (așa vreau să numesc parfumul parcării mele)!
Habar nu aveți cum miroase un fund. De groapă, zic! Mi-nu-nat! Îți dă o poftă de viață cum nu vă puteți imagina. Ia spuneți sincer, v-ați gândit vreodată să mirosiți un fund de groapă? Nu? Eram sigur! Nici nu știți ce pierdeți. Poate că sunteți prea pudici. V-ar fi rușine să vă puneți în genunchi pe marginea cumplitei arătări, să vă sprijiniți cu mâinile în buzele hăului și să vârâți capul într-însa. Au încercat unii – curioși din fire – acest procedeu, dar cu canalele fără capac. Și le-a plăcut. Era ca în copilărie, când, la țară, ne băgam capul în buduroiul fântânii și începeam să cântăm sau să strigăm Io-lala-ritiiiii! Ecoul ne copleșea cu întunericul lui răcoros. Așa au încercat unii să stârnească ecouri înmiresmate din canale. Dar nu știți ce pierdeți dacă nu faceți acest lucru și cu gropile din străzi. Vă invit – la început, gratis – la mine în parcare. Sunt zeci, chiar sute de astfel de gropi. Au un avantaj, parol! Sunt de adâncimi diferite, astfel încât puteți experimenta senzații diferite. Au deci mirosuri diferite, ecouri diferite, forme diferite. Și apoi, zău că nu miros a canal. Au un miros frumos, de fete tinere. Dacă veniți mai mulți, putem să cântăm ca într-un cor.
Știți cum se poate cânta la pahar, nu? Se iau vreo zece, douăzeci de pahare cu picior, se pune apă în fiecare dintre ele, dar la nivele diferite, apoi înmoi un deget în gură, după care îl plimbi pe buza paharului mai languros sau mai brutal, după stilul fiecăruia. Și paharul cântă precum o femeie. Pe diferite voci, în funcție de cantitatea de apă din fiecare. Și poți cânta o sârbă, de exemplu, dacă ești îndemânatic. Am intra și în Cartea Recordurilor dacă ați dori să veniți la mine în parcare. Ne-am pune cu toții în genunchi, am vârî capul fiecare în câte o groapa și am fluiera. Fiind în mod natural acordate, gropile au să scoată un sunet propriu. Tot feminin, sunt sigur. O Odă bucuriei tot am reuși să scoatem noi. Ce ziceți? Beethoven ar plânge de fericire… Și noi!
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…