N-ar fi rău să fie bine

Dincolo de văicăreala universală la care se pricepe orice om al țării acesteia, mă întreb de ceva vreme care ar fi setul de soluții efective la tot răul care bântuie națiunea aceasta. Nu mă refer la soluții care să înceapă cu „trebuie să”. Caut tehnici, metode concrete, pe care eventual să le aplic și eu. Ceva ingineresc, care are rezultate palpabile imediate în viața mea și a apropiaților mei, cu posibilitate de extindere. Îmi aduc aminte de un roman science-fiction în care unii se revoltau sistematic pe o planetă. Iar în toate sloganurile lor, în toate cerințele, nemulțumirile acestora era prezent cuvântul ACUM! Scris așa! „Ne este foame ACUM!” „Vrem politicieni responsabili ACUM!” Mda, mi-am zis, ăștia (imaginari sau nu) au înțeles că orice schimbare începe de la un anumit punct temporal sau nu începe deloc. Dacă nu te concentrezi pe momentul actual, dacă nu începi acum, mai târziu nici că mai faci vreun pas. Dar, mi s-a spus, ca sa faci un prim pas spre undeva, musai să înțelegi care sunt și cum apar problemele. Or la capitolul ăsta suntem de o grămadă de ani. Le-am inventariat, le-am clasificat, le-am discutat pe toate problemele. Dar aici ne-am oprit. Suntem destul de abili în acest exercițiu. Un exercițiu social, nu vorbesc despre problemele care sunt puse, repuse, identificate de către specialiști. Mă refer la problemele sociale, cele de care ne lovim cu toții imediat ce ieșim din spațiul privat. De ce suntem atât de săraci? Cum se face că ajung să ne conducă numai proștii, analfabeții și infractorii? După ce identifici problema, în mod normal, orice om care dorește să scape de presiunea acestei probleme, începe să lucreze în vederea construirii unei soluții posibile. Cum procedăm de obicei? Luăm alura celui care dă sfaturi. Suntem o națiune de pedagogi. Începem doct, de la pupitrul politicianului, să dăm directive: „Să se facă!” „Să se dreagă!” Iar dacă salahorul întreabă, cum?, politicianul din noi, după o clipă de ezitare, găsește terenul propice în… etică. Și începe să debiteze cele mai plate clișee care există, care pleacă de la responsabilitate până la iubirea de aproape și de Dumnezeu. Da, îl băgăm și pe Dumnezeu în orice rezolvare de probleme, mai ales invocând frica de acesta. Sau plasăm direct soluționarea în vrerea Lui: „cum o vrea Domnul!”

Așa cum v-am spus, mă frământă această distanță de la problemă la soluție. Mai exact, dacă o luăm metodic, identificăm o subproblemă – anume blocajul care apare când este vorba de acțiune, de trecerea la rezolvare. Nu cred că ar fi vorba despre o puturoșenie specifică neamului, nu cred că ar fi vorba nici despre o neputință congenitală. Atunci, de unde vine lipsa de elan și de ce este atât de greu să se treacă de la problemă la soluționare. Măcar să se încerce! Din perfecționism? Adică nu suportăm un eventual eșec și mai bine nici nu mai punem în mișcare rezolvarea problemelor? Nu cred că așa stau lucrurile. Am convingerea că există un adevărat blocaj. Unul construit. Unul gândit să descurajeze și să oprească orice încercare de a face, de a construi ceva. Am convingerea că politica, cel puțin cea care există în România de douăzeci și șapte de ani, nu depune nici cel mai mic efort în vederea atingerii vreunei bunăstări, alta decât cea a politicienilor și a celor apropiați acestora. Între politician și sfera civică există o opoziție, nicidecum o îmbinare. Funcția politicianului nu este deloc aceea de a reprezenta. Este doar aceea de a exploata. Iar acest blocaj vine din ani întregi de exercițiu pus în practică de politicieni pentru a elimina acțiunea socială. Dorești să îți deschizi o firmă? Vrei să ai inițiativă economică? Nu ai nicio șansă umană! Te izbești de un sistem construit perfect pentru a te mulge, pentru a munci mai mult în zadar, pentru a te transforma mai mult într-un sclav al sistemului. Plătești orice și nimic, iar valoarea muncii tale este mereu egală mai mult cu zero. Uneori mă gândesc că este o formă diabolică de sorginte marxistă – nicidecum capitalistă – iar aceasta se amestecă extrem de armonios cu un „capitalism sălbatic”. Lumea este un mare teren de exerciții ale unui astfel de joc din care nu prea poți ieși. Unde vedeți o oază? Alienarea umană vine din toate părțile. Până și cei care se izolează de tot și de toate cad într-o alienare dureroasă. Să fie salvarea/soluția doar aceea a resetării complete de sistem? Barca nu mai poate deloc să fie reparată în timp ce navigăm, cum spunea cândva P. Natorp cu referire la metoda filosofică? Ne confiscă definitiv valul sociologic, acela care gândește mai tot timpul în categorii universale. Dacă ceva nu servește, nu are aplicabilitate și impact asupra tuturor oamenilor sau a unei cantități semnificative din populație, atunci acel ceva nici nu merită să fie rostit. Dacă acum ieșim în stradă cinci sute de mii de oameni care cerem X, acest lucru nu contează. Dacă ieri ieșeam trei sute sau zece mii, atunci conta și se luau măsuri concrete. Și urgente. Pentru că erau exact cele plănuite de politicieni. Dacă astăzi cerem ca în urgent, sau ACUM! să se facă x, ni se spune că nu așa merg lucrurile. Chiar dacă acum ceva vreme în trei zile puteau fi schimbați de la Avocați ai Poporului până la Președinte de țară. Se poate lălăi o decizie care să ajute pe cei mulți într-atât încât să își piardă orice valoare. În schimb, dacă tu, ca individ, ai întârziat o zi de la plata y, primești somații prin care ești amenințat și considerat a fi un mare infractor. Pedeapsa pentru că furi o găină este echivalentă sau chiar mai mare decât pedeapsa pentru că ai furat peste o sută de milioane de euro. Iar justiția îți găsește argumente pentru asta!

Dar să nu ne umflăm prea tare în pene. A identifica o problemă nu este un lucru atât de simplu și nici nu putem să spunem că suntem experți în a identifica adevăratele probleme. Suntem, în schimb, foarte tari la a inventa probleme și a identifica false probleme. Exemple:

Țara fierbe zilele acestea pornind de la vestita Ordonanță 13 (apropos, se mai emit legi și care e ponderea legi-ordonanțe de urgență?). Nu vorbesc despre inepții de genul că oamenii sunt scoși în stradă după un „program bine gândit”, sunt plătiți de multinaționale sau de Soros, că sunt plătiți până și câinii etc. Vorbesc despre o falsă problemă, de fundament. Se urlă că tinerii care au ieșit în stradă nu ar fi ieșit la vot, prin urmare nu au dreptul să facă acest lucru! Amintim că: a vota, în România, este un drept. Adică ți-l exerciți sau nu. Ești egal, dacă nu ai votat, în fața acestui drept, cu cel care a votat. Dar să mergem la semnificațiile opțiunilor. Ai patru variante de raportare la votul propriu-zis. Votezi cu A – cei majoritari, cei pe care îi dau drept câștigători sondajele de opinie, în cazul concret de la alegerile ultime PSD – sau votezi cu B – o opoziție, cei minoritari, pentru că tu crezi că aceștia vor ieși de fapt, sau pentru a echilibra balanța cu A. Trei, poți să îți anulezi votul, prin prezentare la vot și blagoslovind cu ștampila pe toți, cu tot cu sudălmi. Este mișcarea celor care scuipă pe tot. Și, în fine, a patra soluție, nu te prezinți la vot. Din comoditate? Este valabil și acest lucru, dar pentru o extrem de mică parte a populației. Atunci? Pentru că și aceștia își exprimă astfel o nemulțumire! O scârbă, o pedeapsă. Scuipă și ei în felul lor și conform unor argumente personale pe tot ce înseamnă politică. Nu au ce să aleagă. Ei bine, românul urlător nu poate nici în ruptul capului să înțeleagă acest lucru. Creează astfel o problemă care de fapt nu există. Creează o falsă problemă, anume că societatea este scindată, că există unii care merită și alții care nu merită să acționeze într-un fel anume, pornind de la un criteriu fictiv. Atât timp cât ești cetățean, ai dreptul să sancționezi pașnic orice deviere a actului politic.

Accentul pus pe false criterii. În dorința noastră de a găsi soluții, le căutăm așa cum ar fi și normal, procedând inginerește, adică mergând cu pași mărunți, concreți, care conduc spre o finalitate anume care se dovedește a fi – sau nu, și în felul acesta se abandonează calea – funcțională. În politică, această funcționalitate, caracteristică finalității unui act – lege, proiect etc. – se măsoară în impactul pozitiv pe care îl are pentru cât mai mulți cetățeni. Este orientarea spre un bine general. Cel puțin așa doresc să gândească cele mai multe doctrine politice din ultimele două secole. Unii și-au fixat, în alte timpuri, fericirea poporului ca fiind etalonul măsurătorii actelor sociale și politice. Alții, proprietatea privată, alții, bunăstarea, pacea etc. Dar astăzi stăm într-o sferă care identifică binele comun – și bunăstarea – ca fiind dependente de un singur element, anume banul. Banul este cel mai concret și material lucru dintre toate cele abstracte. Este și o valoare, tot una extrem de concretă. Și, ca prin farmec, acesta a devenit valoarea supremă, cea din vârful piramidei valorilor. Toate celelalte sunt subsumate ei și mai mult, se consideră că ar fi „calculabile” prin intermediul său. De exemplu, dacă ai un Institut de Cercetări, în care sunt cuprinse toate domeniile de cercetare, acestea nu mai sunt orientate spre orice formă de descoperire – adică menirea principală a Cercetării – ci a descoperirii care produce efect financiar. Restul cercetării este într-un fel tolerat. Istoria nu prea aduce bani prin descoperirile sale, ca atare este net inferioară această cercetare aceleia din domeniul financiar sau ingineresc (care în mod automat poate produce, dar ca anexă, și un beneficiu financiar). Prin același mod de gândire, un fotbalist este cu mult mai valoros – valoarea sa măsurându-se, culmea, și prin faimă, printr-un fel de like-uri de facebook – decât un olimpic la matematică sau filosofie. Și, în fine, prin extensie, ajungem la acest mod de gândire și în politică, iar aici îi vedem cel mai clar efectele nocive. Orice demers politic are în spate valoarea banului și o vizează, în viitor, pe aceeași valoare. Și, mai mult decât atât, România are specific acest lucru, urmărește atingerea imediată a beneficiului financiar. Nu există investiție de lungă durată. Nu avem răbdare. La noi, politicianul este cel care strigă: „vreau rezultate ACUM!”, ignorând complet că același ACUM este cerut și de societate. Toți dorim ca totul să se realizeze ACUM – pentru unii dispariția foamei, pentru alții huzurul propriu. Numai că unii sunt ignorați și li se cere „răbdare”, iar ceilalți sunt nerăbdători precum fetele mari la măritat. Ce anume este nou în mișcările de stradă de acum, cele declanșate de ordonanța amintită și acum ducându-se valul mai departe, parcă dorind să rezolve toate mizeriile acumulate în timp? Se schimbă perspectiva valorică. Nu pentru bani ieșim în stradă. Nu pentru lucruri materiale, care oricum ne lipsesc de atâția ani. Ci pentru alte valori care își afirmă existența, în ciuda faptului că se considerau a fi, sub tirania banului, absolute, dizolvate în istorie. Acum oamenii și-au schimbat macazul spre valori ideale. Fără acestea nimic nu poate exista. Chiar mersul lumii stă pe acest rezervor idealist. Prostia, aroganța, neseriozitatea, lipsa de principii, relativizarea principiilor, lipsa de argumente, semi-analfabetismul… toate acestea sunt efectele secundare ale valorii materiale numite ban. Nu înseamnă că banul ar fi o valoare numai negativă. Dar nu poți judeca toate celelalte valori doar dacă se raportează într-un fel anume la bani. Acum se iese în frig cu zecile de zile pentru Ideea de Dreptate! Nu de justiție! Acest lucru nu îl înțeleg cei mai mulți, de la ministrul justiției până la ultimul avocat. Sunt descumpăniți și acuză pe cei care ies în stradă că sunt proști, sau neinstruiți – ca să fim mai eleganți. Ori nu despre asta este vorba! Din punct de vedere juridic probabil că acea ordonanță este perfect coerentă cu ansamblul demersurilor juridice. Are susținere, are valoare, are efecte benefice. Ori oamenii judecă acum de deasupra acest fenomen, adică din perspectiva Dreptății, care este altceva. De la Ecleziast încoace nu prea se poate nega faptul că avem întipărit în condiția umană un cod al dreptății. Iar pentru a avea acces la acest cod nu avem nevoie de juriști sau de alți profesioniști ai sistemului juridic.

Am ajuns astfel la identificarea unui lucru mărunt – probabil și cunoscut de mult timp. Mă întreb: de unde vine această orbire? Această lipsă de găsire a soluțiilor? Există de fapt două răspunsuri, în funcție de cui te adresezi. Daca te adresezi societății civile, sau individului, atunci răspunsul îl ai nu atât în lene sau dezinteres, așa cum am spus mai sus, ci în blocajul birocratic. Dacă te adresezi politicianului, atunci răspunsul va fi unul care privește distanța față de societatea civilă. Politicianul este rupt de realitate. El trăiește în altă realitate, cea a politicii, care are din ce în ce mai puține lucruri în comun cu națiunea pe care ar reprezenta-o. De aceea un politician nu va ști cât costă o carte, sau un bilet de metrou, sau cum să trăiești dintr-un salariu de profesor. Soluțiile pe care ei le găsesc la diferite probleme sunt pseudo-soluții, aplicabile doar în societăți utopice, construite de la un capăt la altul ca acestea să se adapteze soluțiilor, și nu invers. Apoi se miră că se prăbușește o autostradă sau că lumea iese în stradă să urle de durere pentru un moft care este atât de bine argumentat și fundamentat științific.

Așadar… soluții? Ne confruntăm cu o situație aproape inedită. Există un blocaj al soluțiilor. Nu pot fi găsite, nu pot fi aplicate. Parcă cineva a introdus un levier în mecanismul social și întreaga mașinărie pufăie și zdrăngăne puternic, fiind pe cale să se rupă. Există doar insule, doar soluții provizorii, imediat sufocate, ca și cum o boală cumplită se adaptează mai repede la reacțiile organismului. Națiunea este în pericol de moarte! Oare chiar asistăm la moartea națiunii? Sau a națiunilor? Sau este vorba despre renașterea lor?

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…