Oameni nevinovaţi într-un sistem vinovat

1.De prin lume adunate, ale sistemului înfăţişări

Cică un poliţist ar fi pe punctul de a fi dat afară de superiorii săi pentru că a filmat în timpul serviciului un gândac care se plimba pe birou, eventual şi dansa, făcând în ciudă instituţiei serioase a Poliţiei Române. Va fi dat afară, de fapt s-a format o comise de disciplină şi însuşi ministrul de Interne a fost înştiinţat de acest eveniment, deoarece poliţistul cineast nu a cerut voie să facă acest videoclip. Nesubordonare! Gravă faptă. Adică, din punctul de vedere al sistemului poliţienesc, bazat pe ierarhie şi subordonare strictă faţă de superiori, poliţistul trebuia să sară imediat de pe scaun, încă din momentul prim când a văzut gleznuţa carcalacului, să iasă uşor din cameră, să urce la biroul şefului şi să spună: „S’trăiţ’, cer permisiunea de a filma un gândac care se plimbă liber pe biroul meu. Îmi daţi voie, şefu’?” „Nu, bă, nu ai voie, periclitezi imaginea sistemului!” Nu a făcut aşa ceva, de aceea el este acum pe picior de plecare. Ministrul de Interne intervine şi el în chestiunea Carcalacu’, luând apărarea poliţistului nostru. Anemic.

Toate acestea s-au întâmplat efectiv (sau s-ar fi putut întâmpla), nu este o glumă sau o ştire de tabloid. În Teleorman. În 2017. Ceea ce am prezentat mai sus este un fel de vas capilar al sistemului. Să trecem la o arteră, spre un organ esenţial al său.

Cică în ultima oră de campanie electorală, în Franţa, au fost date publicului o grămadă de documente ale contracandidatului lui M. Le Pen, domnul Macron, cel cu povestea de iubire cu profesoara sa şi membru al Bildenberg, la cei 39 de anişori ai săi. Documentele arată că Macron este susţinut financiar de Soros şi prinţi arabi. Ideea este că exact cam aşa s-a petrecut şi cu doamna Clinton. Aceeaşi reţetă. O grămadă de mailuri ale sale au fost scoase pe piaţă, printre ele inserându-se şi lucruri false, normal. Ca în cazul Clinton. Adică o nouă tabără internaţională pare să se formeze? Iese Rusia la atac sau este o tactică nouă tocmai a ruşilor? Adică marea familie unită care o duce bine pe planeta asta indiferent de agitaţiile celor şapte miliarde de microbi umani are o familie rivală? Ştiu, ştiu, asta este o poveste, o ficţiune, o teorie a conspiraţiei. De fapt este vorba despre un haker ordinar, care din dormitorul său, aflat într-un apartament la etajul zece al unui bloc de familii nevoiaşe, mare naţionalist şi iubitor de Le Pen, a spart mailul adversarului politic şi a făcut totul public. E doar o coincidenţă cu ceea ce a fost în SUA. Iar ăştia care urlă că Rusia e de vină de tot ce se întâmplă în lumea asta sunt tot nişte agitatori.

Înapoi la o bulibăşeală a sistemului şi a amestecului instituţional cu rahatul care-i curge prin maţe. Îmi vine şi mie, citându-l pe Florin Negruţiu, că imaginea acestui amestec este a acelui joc din anii ’80, maţele încurcate. Acum acestea nu mai sunt încurcate între ele, adică doar în birocraţia pe care o emană în mod natural, acum amestecul este şi mai puturos, deoarece „maţele” se amestecă efectiv şi cu conţinutul pe care se presupune că l-ar „conduce” de-a lungul tractului digestiv.

Aşadar, aţi auzit că o profesoară a fost dată afară dintr-o şcoală deoarece s-a găsit să critice pe doamna primar Firea. Unii spun că nu există nicio legătură între evenimente. Dar Inspectoratul a dat o bulă: „Considerăm că declaraţiile doamnei profesor Cristina Tunegaru nu corespund adevărului, sunt fără bază legală şi aduc prejudicii de imagine Doamnei Gabriela Firea”. Adică Inspectoratul nu se ocupă doar de-ale şcolii chestiuni, se ocupă şi cu problemele de imagine ale primarului. Dă verdicte şi analizează legi extra-şcolare. Este şi Consiliu de Etică, şi Birou de Imagine şi Tribunal şi Executant. Toate acestea în situaţia gravă mai sus amintită. Iar după toate acestea, doamna Firea spune şi ea ceva, liniştitor şi împăciuitor pentru toată lumea, căci asta e menirea unui primar: „Îmi pare rău pentru doamna profesor (mă rog, „profesoară” în original)!”

Într-o discuţie dintre preşedintele Cehiei şi cel al Rusiei, primul spune, e adevărat că în glumă: „sunt prea mulţi jurnalişti. Ar trebui lichidaţi”. Iar Putin răspunde: „Nu este nevoie să fie eliminaţi, însă poţi să îi limitezi.” Glume de preşedinţi. Cum aţi dori să glumească între ei politicienii? În fine, acum analizând într-un ton mai serios, ceea ce este de reţinut nu ar fi ceea ce spune preşedintele Cehiei, Miloš Zeman, care a gândit şi el cu voce tare. Nu e aşa de cumplit asta. Politicienii au gânduri mult mai groaznice. Putin, în schimb, introduce frumoasa eschivă politica extrem de corectă care pare cu mult mai adevărată şi mai perversă decât afirmaţia belicoasă a cehului. „Nu mai este nevoie să fie eliminaţi…” Cam aşa trebuie citit, introducând această sincategoremată. Cu alte cuvinte îi spune: „Măi, ţâcă, sistemul a evoluat. Acum nu mai mergem pe lichidări, eliminări. Acum avem alte mijloace. Sistemul merge ca uns fără să mai fie nevoie să bruschezi lumea. E mult mai eficient aşa. Nimeni nu se scandalizează, mergi cu legea în braţe până în pânzele albe. Habar nu ai cât de oribile pot fi legile.”

2.Meditationes de ultima politica

Există oare o tiranie a legilor? S-a gândit vreodată Montesquieu la această variantă în care orice element al sistemului politic poate să devină catastrofal? Adică până şi legile pot fi pervertite de un sistem bine ticluit. Nu spuneţi că legile sunt făcute de oameni şi deci acolo se află sursa pervertirii. Vedeţi prea bine că oricare vine la putere, stânga după dreapta, apoi iar stânga, iar dreapta, aceeaşi oameni sau unii noi, sistemul merge la fel, ca uns.

Oare cum putem privi aceste evenimente, chiar amuzante în absurditatea lor? Acei oameni chiar nu sunt vinovaţi. Sistemul este! Sau, doar oamenii poartă vina, iar sistemul este efectul unei culpe colective, însumate. Când privim individul secolului XXI îl vedem tolerant – până la accepta absurdul şi ridicolul, ilogicul şi perversul – şi asta în numele unei libertăţi absolute, precum cea a personajului Q din Star Trek, cel care putea să schimbe o constantă a universului doar pentru că putea, chiar dacă întreg universul aşa cum îl ştim nu va mai exista. Libertate înseamnă pentru omul zilelor noastre egalul lui Dumnezeu, adică, de ce să nu facem ca suma unghiurilor într-un triunghi să fie de peste 180 de grade? Dacă nu reuşim asta înseamnă că nu există libertate. Iar în numele acestei libertăţi facem toate lucrurile cutremurătoare. Dar nu merge aşa, spun alţi indivizi, cei din tabăra a doua, cea a politicienilor. Trebuie să fie o limitare, trebuie să fie o ordine comună. Şi devenim liberi doar în condiţiile unor limitări. Şi aşa apar limitările, care sunt din ce în ce mai absurde, imagini în oglindă a libertăţilor absolute. Exemplele de mai sus le arată. Egalitatea matematică, libertatea lui Dumnezeu se întâlnesc extrem de puternic. Indivizii sunt egali între ei – femeile cu bărbaţii, homosexualii cu heterosexualii, creştinii cu musulmanii, bogaţii cu săracii, proştii cu deştepţii, majoritarii cu minoritarii – iar această egalitate e înţeleasă strict în sens matematic: a = b, două beţe de 1,23 cm, două volume egale la milimetru. Iar libertatea are o cheie de interpretare teologică. Dar teologică nu din perspectiva creaturii, ci din perspectiva creatorului. Logica ar fi….. „dacă suntem fiii lui Dumnezeu, atunci suntem Dumnezeu, deci facem ce vrem şi tot ce ne trece prin cap”. Şi aşa ia naştere libertatea de a: face ca un cuplu de homosexuali să dea naştere unui copil, a face ca femeile să stea cot la cot cu bărbaţii la prezentările de body-building, bărbaţii să poarte fuste şi să îşi epileze gleznuţele că trebuie să fie la fel de frumoşi precum femeile, săracii să primească din cer, adică de la Stat, cât mai mulţi bani în virtutea libertăţii şi egalităţii, de a face ca prostul să aibă toată libertatea posibilă de a obţine un post bine plasat în locul oricărui deştept care şi-a ales să îşi tocească mintea cu învăţătura, de a face ca minoritarii să dicteze în ţara majoritarilor etc. Iar când politicienii sistemului au văzut că acestea sunt „uşor” problematice, au introdus elemente de limitare instituţională. Şi aşa au apărut problemele concrete mai sus enunţate. Carcalacul nu are voie să fie filmat în timpul serviciului fără acordul superiorilor! Noi trebuie să înghiţim obligatoriu toate mizeriile intereselor politicienilor care ne manipulează mai rău decât într-un teatru de marionete. O vorbă a celui mărunt care deranjează coafura unui politician poate să îl coste viaţa, nu în sens fizic, vorba lui Putin, ci în sens că viaţa ta face unghi drept într-o secundă, acum lucrezi aici, acum eşti dat afară că ai scăpat un fluierat şi a schimonosit coafura primei doamne a oraşului. În fine, dacă marionetele au văzut clar cum stă treaba cu păpuşarii, tot nu au nimic de făcut şi doar privesc revoltate şi doar atât la aceştia, continuând nestingherite să dea din mânuţe şi să joace tontoroiul spre amuzamentul Sistemului. Care o fi el… Aşadar, dragi funcţionari, funcţionăraşi, portari şi portărei, politicieni şi politruci, finanţişti şi hiene, împreună cu toţi cei care se agita dând cu sapa undeva în ţara asta pentru un ban „cinstit”, bucuraţi-vă şi vă veseliţi că nu voi sunteţi de vină; răsuflaţi uşuraţi şi continuaţi să complicaţi birocraţia şi să călcaţi în picioare principii şi etici, chiar şi pe Dumnezeu, căci voi nu sunteţi decât nişte mari nevinovaţi într-un imens iureş sistemic plin de vină!

POMPILIU ALEXANDRU este doctor în filosofie, la Sorbona și profesor la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…