Femeia şi copacul (III)

Femeia nu avea prea mulţi prieteni, fiindcă prietenia nu poate fi o legătură oarecare, o întâlnire la o cafea, o bârfă mică, o discuţie în parc despre politică, mâncare, haine, salarii etc. Stătea ca de obicei la fereastră şi privea spre copacul ce se dovedise cel mai fidel ascultător al ei. Nu o mai interesa de mult opiniile celorlalţi care cam cleveteau cum că femeia e cel puţin cu capul în nori. Viaţa, în opinia ei, e doar o sumă de vise, unele sau cele mai multe irealizabile. Dar ce minunat este să visezi la toate lucrurile pe care ai putea să le ai în viaţă! – şopti femeia spre interlocutorul ei. În fond, adăugă ea, toată lumea doreşte ceva! E interzis să visezi? Nici măcar singurătatea nu o mai întrista, fiindcă ajunsese aproape un privilegiu. În ţara asta unde politica se face pe la toate colţurile, unde corupţia face parte integrantă din cotidian, în ţara asta unde omul cinstit (cine mai crede într-o asemenea sintagmă!) nu are la dispoziţie decât radioul, televizorul, presa care scoate la lumină faptul că el este furat din toate părţile, el, omul cinstit devine prizonierul lumii în care trăieşte. Atunci ce-ţi mai rămâne de făcut – se întrebă ea. Nu ai decât o singură variantă ca să poţi să prinzi şi ziua de mâine: să visezi. Privi spre copac. Se cunoşteau bine. Femeia înţelese că a făcut o alegere bună.

10 ianuarie 2007

Femeia şi copacul (IV)

Am cunoscut o femeie, o disperată care voia cu tot dinadinsul să pară ceea ce nu este în realitate. Stăruinţa dar şi străduinţa ei m-au făcut să mă uit mai atent la oameni, să încerc să înţeleg mai bine şi mai repede nevoile lor. Nu mi-am propus aceasta pentru că aş avea vreo putere sau leacuri contra acestei afecţiuni – fiindcă este aproape o boală, să vrei să fii ceea ce nu eşti în realitate –, ci pentru a mă putea apăra de propriile-mi porniri nesăbuite, acelea de a dori să fiu altceva sau altcineva. Femeia umblă de parcă ar căra greul lumii pe umeri şi tot timpul, sau aproape tot timpul pare că o preocupă soarta lumii. De aceea citeşte, studiază, încearcă să pătrundă tainele unor meserii pentru care unii se străduiesc o viaţă.

Corneliu Baba, Portret de femeie, 1950

Uneori femeia chiar nimereşte cu leacurile pe care le recomandă, sau poate că bunul Dumnezeu ne iartă pentru greşelile noastre, dar nenorocirea este că de o vreme chiar crede că deţine adevăruri fundamentale. În dorinţa ei de a fi ceea ce nu este, femeia nu prea observă trecerea anotimpurilor, nu prea observă că lumea se schimbă în jurul ei, fiindcă nu are decât un gând: să treacă pe numele bărbatului alături de care stă de destul de mulţi ani.
Jupânul, aşa cum îl alintă femeia, nu are gânduri de însurătoare, e mai bine aşa, mai modern. Însă el, Jupânul, nu mai este ce a fost în urmă cu ani, deoarece femeia, în simplitatea ei omenească dar suficient de vicleană l-a făcut să o ia ca reper. Ea dictează modul de viaţă, prieteniile, relaţiile cu lumea. Jupânul repetă mecanic ceea ce ea susţine că ar fi adevărat. Om al dracului, Jupânul îşi mai aduce aminte, din când în când, de anii frumoşi ai tinereţii şi mai dispare uneori – din ce în ce mai rar – din raza de influenţă a femeii. Ea se preface că nu bagă de seamă, de teamă ca Jupânul să nu plece definitiv. De aceea femeia a luat calea bisericii să se roage ca inima bărbatului să se înmoaie şi să spună Da. Femeia a cucerit mintea bărbatului fiindcă el, Jupânul nu uită să spună ori de câte ori este la încurcătură, că femeia are mare dreptate. În dorinţa ei de a fi ceea ce nu este, femeia nu cred că a observat în tot acest răstimp că a trecut vreodată pe lângă un copac, fiindcă în lumea ei nu pot încăpea copacii.

20 ianuarie 2009

Femeia şi copacul (V)

Dormea pe o canapea de teamă să nu i se pară patul prea mare. Îşi micşora, credea ea, singurătatea. Dar pentru a se sprijini, avea nevoie (de ce oare?) de două perne. A doua, mereu nefolosită, era aşezată pe lângă perete ca un martor mut al viselor ei. N-avusese parte de somnul dulce, alintat care acum, după atâţia ani, îi rămăsese o necunoscută. Se uita uneori alături, la perna sprijinită de spătarul patului, aşteptând, parcă, un răspuns pe care nici ea nu credea că-l va primi vreodată. Alteori, în noapte, se ridica brusc, dorind să învingă tăcerea dormitorului şi să se convingă de beneficiile somnului de una singură. Fugi repede la fereastră în timp ce se gândea la singurătatea copacului ce-i sta martor de atâta amar de ani. Era un război rece şi dureros împotriva dorinţei de doi. Dar ce, copacii au perechi? – răsuflă ea uşurată, după ce a emis un asemenea adevăr. După o clipă de tăcere femeia începu să se ameninţe, spunându-şi vorbe grele. În cealaltă clipă, însă, se lumină. Alt adevăr ieşi la iveală. Chiar dacă toţi copacii cresc singuri, ei sunt de fapt pădurea! – exclamă aproape fericită. Viermele duplicitarei îndoieli o rodea cu o viteză uluitoare. „Dacă eşti femeie – îşi auzi propriul gând – trebuie să ai puterea să-ţi găseşti perechea!”. Clipe de aşteptare. Apoi, ca la un tribunal repede încropit, începu să pledeze cauza. „Sunt nevinovată! Ştie şi copacul! I-am mărturisit. Îl iau ca martor.” Avocatul acuzării s-a ridicat mult prea repede şi a decretat: „E vinovată şi de aceea e condamnată la singurătatea pe care şi-a căutat-o. Să nu o credeţi tocmai acum, în al cincilea ceas. E prea târziu.” Avocatul apărării a conchis, după un timp de gândire: „Suntem mulţumiţi de verdict. Pedeapsa e minimă.” Întorcându-se spre femeie: „Te-a salvat copacul”. Femeia se îndepărtează uşor de fereastră, murmurând: „Am salvat singurătatea.”

21 martie 2009

PUȘA ROTH este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie…