Stăpânul rezervaţiei

Într-o duminică, zi călduţă de primăvară – una dintre puţinele de anul acesta – m-am urcat într-un autobuz şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele care are pereche în faţa lui. Nu era aglomerat, nici în maşină, nici pe stradă, aşa că mi-am văzut liniştită de gândurile mele, bucurându-mă de soare. Aproape că nu am observat când în faţa mea s-a aşezat un bărbat de vârstă medie îmbrăcat în ţinută militară, cu ghete noi, curate, cu raniţă în spate, ochelari de vedere prinşi cu un fir bleu, contrastând uşor cu verdele uniformei dar şi cu statura acestui om înalt şi cu o privire pătrunzătoare. Continuă să citești →

Femeia și calul

Avea aproape patruzeci de ani şi născuse în prag de iarnă al treilea copil, o fetiţă. Era o femeie harnică, făcea tot ce era posibil, ca să-şi crească fetele mai bine decât crescuse ea. Era măritată cu un oltean gelos şi cam leneş, Dumnezeu să-l ierte, iar femeia suporta sudălmile şi chiar palmele zdravene care se abăteau asupra ei din te miri ce. Era o Fefeleagă de câmpie ce căra cărbuni cu sacoşa, să aibă ce pune în sobă. La câteva luni de la ultima naştere, în plină iarnă, femeia avu un gând straşnic: să găsească un cal, cu care să facă treabă în gospodărie sau chiar să-l vândă să-şi mai rotunjească veniturile.

Continuă să citești →

Femeia şi copacul (VIII)

Nu scăpase de obiceiul de a se uita lung la copacul de lângă fereastra bucătăriei, la cei doi porumbei care şi-au trăit tinereţea împreună. Nu ştia că porumbeii sălbatici sunt monogami, credea că „orăşeni” fiind, au căpătat obiceiuri omeneşti – trăiesc pe la ferestrele noastre, nu-i aşa! – dar ei şi-au păstrat cuibul an de an, fără a se sinchisi de obiceiurile lumii moderne. Însă, spre surprinderea ei, cei doi şi-au găsit, evident pentru confortul zilnic, şi-au găsit câte o creangă pe post de camere de zi, dar noaptea stau lipiţi unul de celălalt ca şi acum 10-12 ani când i-a văzut pentru prima dată. Continuă să citești →

Femeia şi copacul (VI)

Capul parcă i se dilata şi simţea o greutate smintită la tâmple… Dar cum să i se dilate capul, când afară e un frig de nu-ţi vine să-ţi „arunci” nici degetul în bătaia vântului? O fi posibil ca propriul ei cap să contrazică legile fizicii? Oricum, în capul unei femei (e şi ea om!) pot încăpea atâtea minuni, că te cuprinde uneori mirarea, cum de e posibil aşa ceva!? Continuă să citești →

Femeia şi copacul (III)

Femeia nu avea prea mulţi prieteni, fiindcă prietenia nu poate fi o legătură oarecare, o întâlnire la o cafea, o bârfă mică, o discuţie în parc despre politică, mâncare, haine, salarii etc. Stătea ca de obicei la fereastră şi privea spre copacul ce se dovedise cel mai fidel ascultător al ei. Nu o mai interesa de mult opiniile celorlalţi care cam cleveteau cum că femeia e cel puţin cu capul în nori. Viaţa, în opinia ei, e doar o sumă de vise, unele sau cele mai multe irealizabile. Dar ce minunat este să visezi la toate lucrurile pe care ai putea să le ai în viaţă! – şopti femeia spre interlocutorul ei. În fond, adăugă ea, toată lumea doreşte ceva! E interzis să visezi? Continuă să citești →

Femeia şi copacul (I)

Dacă gândurile s-ar transmite, lumea ar fi într-un război permanent sau într-o tăcere absolută. Sau, cine ştie, mintea omenească ar inventa filtre, capcane, gânduri ascunse de altele, într-o învălmăşeală pe care nimeni n-ar mai înţelege-o. Vă închipuiţi ce repede s-ar şti cum şi ce invenţie a mai născocit cutare, ce gândesc marile puteri despre celelalte ţări, ce promisiuni fără acoperire se fac? Am fi oare mai bogaţi, mai săraci, mai liniştiţi sau mai neliniştiţi ca oricând? Ea citise de curând un articol despre gâlceava gaiţelor – un fel de parlamentari ai pădurii – şi pe loc se gândi ce minunat ar fi să ştie numai cei de-o teapă cu tine ce vorbeşti. Dacă s-ar citi gândurile, cine ar mai putea avea micile lui secrete? Continuă să citești →

Femeia și calul

Avea aproape patruzeci de ani şi născuse în prag de iarnă al treilea copil, o fetiţă. Era o femeie harnică, făcea tot ce era posibil, ca să-şi crească fetele mai bine decât crescuse ea. Era măritată cu un oltean gelos şi cam leneş, Dumnezeu să-l ierte, iar femeia suporta sudălmile şi chiar palmele zdravene care se abăteau asupra ei din te miri ce. Continuă să citești →

1.„Clownul a murit!”

 Bietul clown și-a petrecut viața pe scenă împărțind spectatorilor bucuria râsului, oferind fără reținere dragostea lui celor care îl aplaudau sincer, sau pentru că așa se obișnuiește la un spectacol. Nici măcar nu băgase de seamă că viața se scurgea între două măști și serile de aplauze, iar mirajul scenei îi furase bucuria de a fi alături de o ființă dragă. Dar cine să iubească un clown care toată viața nu a știut decât să aștepte serile sau diminețile în care intra în scenă, chiar dacă uneori gândul fugar al singurătății îi dădea târcoale? Continuă să citești →