Femeia şi copacul (VIII)

Nu scăpase de obiceiul de a se uita lung la copacul de lângă fereastra bucătăriei, la cei doi porumbei care şi-au trăit tinereţea împreună. Nu ştia că porumbeii sălbatici sunt monogami, credea că „orăşeni” fiind, au căpătat obiceiuri omeneşti – trăiesc pe la ferestrele noastre, nu-i aşa! – dar ei şi-au păstrat cuibul an de an, fără a se sinchisi de obiceiurile lumii moderne. Însă, spre surprinderea ei, cei doi şi-au găsit, evident pentru confortul zilnic, şi-au găsit câte o creangă pe post de camere de zi, dar noaptea stau lipiţi unul de celălalt ca şi acum 10-12 ani când i-a văzut pentru prima dată. A constatat, s-a mirat, a consemnat, dar nu a învăţat nimic din logica acestui cuplu căruia, într-o zi, autorităţile le-au cam stricat locuinţa, fiindcă ele, autorităţile au cam găsit de cuviinţă că acei copaci ce străjuiesc şi umbresc miile de cutii supranumite apartamente şi-ar fi luat „nasul la purtare” şi au crescut prea mult. Copacii trebuiau tăiaţi deoarece îngreunau vizibilitatea locatarului de la bloc, adică posibilitatea de a privi în balconul vecinului, spre fereastra acestuia sau, şi mai trist, pe acoperişul îmbâcsit de smoală. Tăierea copacilor din vara lui 2007, cea mai fierbinte şi mai fără de milă din câte au petrecut oamenii în ultima jumătate de veac. Încălzirea globală de care se face atâta caz nu a mai deranjat autorităţile dornice de a fi văzute mişunând prin faţa blocurilor, pentru că în 2007 românul trebuia să voteze europarlamentarii. S-au schimbat gardurile, s-au pus borduri (mândria primarului dar şi gheşeftul lui) deşi unele fuseseră schimbate în campania „borduriada”, iar gropile din asfalt s-au mai adâncit şi s-au mai înmulţit după această ispravă demnă de pana unui fabulist. Un ban pentru bordură, cinci în buzunarele aleşilor că de, îşi dau silinţa să ne facă viaţa mai rea. Zeus de Cotroceni ne-a proorocit că o să ne fie bine, „să trăiţi bine”, dar atât el cât şi ceilalţi aleşi ai neamului – fie ei de la putere sau din opoziţie – s-au întrecut şi se mai întrec încă să ne blestemăm zilele că am crezut în promisiuni şi i-am ales când pe unii, când pe alţii. Ce le pasă lor că noi o ducem prost? Am aflat despre corupţie şi corupţi, n-am văzut mari corupţi stând frumos la odihnă după gratii, însă am văzut cu toţii că o ducem mai rău.

Femeia se opri din scris şi se apropie iar de fereastră. Porumbeii şi-au extins proprietatea, observă ea în glumă, deşi copacul ciuntit nu mai oferea atât de mult spaţiu. În timp ce îi privea, a apărut o vrabie cam zăpăcită, s-a oprit şi ea pe o creangă, a privit lung la porumbeii care au fost vădit deranjaţi de această prezenţă şi şi-a luat repede zborul, poate de teamă că a încălcat proprietatea „porumbească”. Probabil că vrăbiile au învăţat mai uşor de la oameni cum stă treaba cu proprietatea şi că unii mai nevricoşi scot puşca şi… pac… pac… direct în zonele vitale, asta ca să se ştie că proprietatea e sfântă. Dar sfinţii aceştia de carton, obraznici, infatuaţi şi prost crescuţi scot biciul sau, şi mai grav, pun arma la ochi şi trag – chipurile să se apere – aşa cum se întâmpla la începuturile lumii americane. Ţară de baroni lacomi, fanarioţi fără caftan, ţară în care legea este ca un scenariu de film mut! Cineva mimează ceva, altcineva înţelege ce vrea. Boierii noştri sunt ca păsările călătoare, iarna la soare în ţările calde, vara la munte, la schi, fugind de capitala asta, de ţara asta ce s-a bezmeticit de tot. Ceilalţi, cei mulţi care nu mai aşteaptă nimic de la boieri, cei cărora disperarea le dă târcoale, au devenit tot un fel de păsări călătoare, muncind din greu la alţi stăpâni, mai europeni decât ai noştri, cel puţin în materie de bani. Muncesc pentru a aduce bani acasă, ca să aibă ce impozita politicienii-boieri din România. Femeia vorbea singură, de fapt vorbea cu porumbeii care o priveau cu mare tristeţe, dar şi cu o oarecare mirare. Se minunau cât de naivă era, că nu avea curajul să depăşească pragul casei, manifestându-şi nemulţumirea doar în faţa bieţilor porumbei sălbatici, domesticiţi şi ei de oraşul-capcană.

Claude Monet, Plimbarea

Femeia şi copacul (IX)

Îşi propusese, nu o costa nimic, să se depărteze de televizor, de radio, de internet, de politică şi să se concentreze asupra unor chestiuni care pot da o altă dimensiune vieţii. S-a gândit să scrie un roman, unul de dragoste, aşa cum îi stă bine unei femei cu oarece înclinaţii literare, dar romanul trebuie încadrat în realitate, într-o realitate şi, evident, aşa tot nu va scăpa de lumea pe care dorea să o evite. S-a hotărât că ar fi mai bine să scrie poezie, dar a constatat singură că nu prea o dădea talentul afară din casă. Şi-a dat seama că nu poate exista ruptă de realitate şi a găsit repede motivul să se „ancoreze” în lumea reală, să se informeze despre cum mai merg lucrurile în afara spaţiului ei vital. Prin urmare, fuga la informaţie. Radioul, televizorul, amândouă în acelaşi timp ca nu cumva să piardă ceva! Scandal de corupţie, altul decât cel de ieri, scandal la Parlament, acelaşi de câteva zile dar mai nuanţat, propuneri de arestări la nivel parlamentar, certuri, acuze reciproce despre interese de grup, grupări, partide etc. Minut de minut ştirea se schimbă de la vorbitor la vorbitor, de la gazetar la gazetar, în funcţie de interese de partid, de grup, de grupări, de naşi, fini, cumetri, părinţi, socri, soacre, cumnaţi, cumnate, fiice, nurori, gineri, fii, copii sau, pur şi simplu, de oameni fără nici o legătură cu categoriile enunţate, dar care au şi ei un cuvânt de spus. Păi ce, nu e democraţie!?

După vreo două ore femeia răsuflă uşurată, mustrându-se însă în gând că voia să meargă la teatru şi să părăsească „scena politică”. „Mai tare comedie ca asta, nu cred că aş fi văzut!”, exclamă ea, gândindu-se că a făcut şi o economie în seara respectivă, adică banii de bilet, benzina, parfumul, rujul, pudra etc. Femeia s-a gândit că dacă se plictiseşte de politică, schimbă canalul şi dă peste scandalurile „divelor” din showbiz, care mai de care mai importantă, doar sâni şi buze siliconate, rochii cât mai decoltate, voci de calculator dar cu pretenţii de soprane de coloratură, cu ochii după băieţii de bani gata, ca să-şi dea importanţă în faţa camerelor de luat vederi cum şi în cel fel au câştigat inima vreunuia, june sau mai copt (vârsta nu contează), dar cu buzunare pline de euro sau, mai popular spus, euroi. Grotescul atinge cote fabuloase şi ceea ce se cheamă sexy în opinia lor, e doar o prezentare mizeră a intimităţilor unor persoane (bărbaţi sau femei) care doresc cu tot dinadinsul să fie vedete. Mai bine la politică!

PUȘA ROTH este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie…