Femeia și calul

Avea aproape patruzeci de ani şi născuse în prag de iarnă al treilea copil, o fetiţă. Era o femeie harnică, făcea tot ce era posibil, ca să-şi crească fetele mai bine decât crescuse ea. Era măritată cu un oltean gelos şi cam leneş, Dumnezeu să-l ierte, iar femeia suporta sudălmile şi chiar palmele zdravene care se abăteau asupra ei din te miri ce. Era o Fefeleagă de câmpie ce căra cărbuni cu sacoşa, să aibă ce pune în sobă. La câteva luni de la ultima naştere, în plină iarnă, femeia avu un gând straşnic: să găsească un cal, cu care să facă treabă în gospodărie sau chiar să-l vândă să-şi mai rotunjească veniturile.

Îi adusese olteanul, bărbată-su, peşte sărat de la Tulcea, pe vremea aia, mergeau oamenii să cumpere peşte, peşte sărat, pe care îl puneau apoi pe frânghie deasupra uşii, ca să îl bată vântul, să nu se strice. Peştele sărat era hrană de lux pentru oamenii de la ţară. Cu peştele deasupra uşii şi cu un cal în grajd, viaţa părea mai sigură, aşa gândea femeia.

A luat o gură zdravănă de ţuică, să învingă frigul şi teama şi a luat-o uşor spre grajdurile CAP-ului, în căutarea unui cal. A ajuns, a deschis uşa grajdului, dar nu a văzut-o nimeni. A îndrăznit, a luat un cal de la iesle şi a plecat cu el acasă, fără să se grăbească, dar cu gândul că acel cal o va salva de bătaia bărbatului, dar şi de cărăuşia cu spatele. A dus calul într-o magazie, i-a dat fân –femeia avea şi o vacă– şi a intrat în casă cu braţele pline de lemne. N-a scos o vorbă până dimineaţa, când a îndrăznit să-i spună bărbatului să meargă în magazie şi să vadă ce a adus ea acasă. Bărbatul a înţeles pe loc ce gest nebunesc a făcut femeia, dar a tăcut de teamă.

Au ţinut calul în magazie toată iarna, dar spre primăvară au scos calul în curte. Într-o zi, îngrijitorul cailor din CAP a recunoscut nechezatul calului pe care l-a şi strigat, iar calul şi-a recunoscut vechiul stăpân şi îngrijitor. Omul a reclamat la Miliţie, femeia a spus că a cumpărat calul de la nişte oameni dintr-un alt sat, dar oamenii legii au luat calul, care a ajuns iar în grajdurile CAP-ului. Odată cu plecarea calului din curte, visul femeii s-a destrămat, iar pedeapsa din partea bărbatului a fost pe măsură.

Au trecut douăzeci şi ceva de ani de la această întâmplare şi femeia a găsit cu cale să povestească acum. Avea un zâmbet trist, probabil că acum realizase că gestul ei nebunesc a fost ca un castel de nisip. Uneori sărăcia te împinge la gesturi necugetate, deşi cred că în subconştient a crezut că i se cuvine, fiindcă bunica ei a fost nevoită să dea propriul cal la gospodăria colectivă ca bun al poporului. Poate că, pentru o clipă, femeia a crezut că şi-a luat „bunul” înapoi. Nebănuite sunt Căile Domnului!

Decembrie 2012

John Constable, Cal alb, 1819

PUȘA ROTH este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie…