Stăpânul rezervaţiei

Într-o duminică, zi călduţă de primăvară – una dintre puţinele de anul acesta – m-am urcat într-un autobuz şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele care are pereche în faţa lui. Nu era aglomerat, nici în maşină, nici pe stradă, aşa că mi-am văzut liniştită de gândurile mele, bucurându-mă de soare. Aproape că nu am observat când în faţa mea s-a aşezat un bărbat de vârstă medie îmbrăcat în ţinută militară, cu ghete noi, curate, cu raniţă în spate, ochelari de vedere prinşi cu un fir bleu, contrastând uşor cu verdele uniformei dar şi cu statura acestui om înalt şi cu o privire pătrunzătoare. Avea barbă, neîngrijită însă, părul destul de lung strâns sub o caschetă de pânză din acelaşi material cu cel al uniformei. Până aici nimic nu părea nefiresc, mai ales că bărbatul a început să caute ceva prin raniţă. Mi-am imaginat, iniţial, că face parte din vreun detaşament militar care a fost prin teatrele de război din Irak, Afganistan, sau pe unde vor mai fi fost militarii români. S-a oprit brusc din căutat, a privit atent la călători, mi s-a părut că s-a uitat spre mine şi imediat a început să povestească ceva. Am crezut că vorbeşte la mobil prin hands free dar mi-am dat seama repede că nu este aşa. Am devenit mai atentă crezând că m-a întrebat ceva, probabil de vreo staţie de autobuz unde ar fi trebuit să coboare, şi eu nu am înţeles.

„Mă scuzaţi, nu am fost atentă”, am spus cu jumătate de gură.

Nu a dat semne că m-ar fi auzit şi ridicând puţin tonul, a continuat de parcă nici nu aş fi existat pe scaunul din faţa lui. Brusc, am devenit mai atentă, la ceea ce omul povestea, agitându-se puţin.

„Poate nu ştiţi că eu sunt stăpânul rezervaţiei, că am fost bărbat şi acum sunt femeie?” Am crezut că este o glumă, de, era duminică, imediat după prânz, când unii au ceva mai mult chef de vorbă. Nu numai eu, dar şi ceilalţi oameni aflaţi pe scaunele de apropiere şi-au întors privirea spre acest bărbat care devenise dintr-o dată puţin ciudat. Când a realizat că are „public” , a continuat pe acelaşi ton: „Am avut sâni, dar mi-au pus cenuşă pe ei şi i-am pierdut! Ah, trebuie să mă însor, să mă tund, să mă dau cu sacâz şi vaselină ca să fiu frumos! Nu, nu, mai bine mă mărit, că ei m-au transformat în femeie!”

S-a oprit pentru o clipă, s-a uitat spre fereastră şi a continuat, de data asta, puţin emoţionat: „Vezi degetul acesta pe care am inelul?”, s-a adresat personajului pe care, acum sunt sigură că l-a văzut prin fereastra sau în fereastra autobuzului.

„A fost înlocuit cu un deget de plastilină!”, a continuat el. Dacă mi s-ar da Intercontinentalul eu l-aş refuza, dacă aş primi un microscop să-mi privesc celulele de la degetul mic.

Am vrut să mă mut pe alt scaun, ceva mai departe de el, dar am fost fascinată de „lumea” în care trăia acest om, de reacţiile lui, de spaimele lui, de grijile pe care le avea, şi, de ce nu, de ideile lui, desprinse parcă dintr-un roman SF. Starea omului s-a schimbat în câteva secunde şi, ca un copil, a început să plângă. A întins mâinile cerând ajutor oamenilor-fantasme cărora li se adresase până acum: „Daţi-mi două ace de gămălie, ca să pot să-mi salvez viaţa!”

Trebuia să cobor. Omul a rămas pe locul lui şi sunt sigură că nu avea o ţintă precisă. Ieşise, poate, la plimbare cu „prietenii”. Era departe de lumea noastră, cea pe care noi, cei mulţi, o numim lumea normală, dar nici lumea lui nu era mai liniştită decât a noastră. Să nu mai fi suportat această realitate? Posibil.

PUȘA ROTH este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie…