Nu mă lasă, totuși, inima să nu pomenesc de încă alți câțiva strămoși ai mei. Iată, de pildă, ceașnicul (paharnicul) „a triilea” Vasile Părpăuță, care a mers pe amăgitoarele cărări ale pribegiei alături de domnul său, Petru Șchiopul. Of, supușenia și credința de plăvan în fața feluriților stăpânitori! În tristul alai îl însoțeau pe domn cei trei Movilești – Gheorghe, Ieremia și Simion – apoi hatmanul Andrei și hatmanul Gheorghe, nepotul domnului, cămărașul Gheorghe Hrisoverghi, cumnatul domnului, ceașnicul Vasile, ce „ține de Casa domnului”, egumenul Anastasie de la Galata și o sumedenie de boieri de rangul al doilea și al treilea, printre care și Vasile Părpăuță, probabil fiu al lui Neculai, căci Petru a avut jupâneasa mai mereu „boleacă” și, bănuim, stearpă. Nu mai socotim în alai pe Doamna Irina, pe Domnița Maria și pe Măria Sa Ștefan, urmașul domnesc (Hurmuzaki, Documente, vol. XI, doc. CCCLXII). Prin diligențele lui Ștefan Bathory de Ecsed și ale contelui de Hardegg, „căpitanul de Sacmar” (adică de Satu Mare, așa consemnează însuși domnitorul în itinerarul de călătorie), Petru vodă primește de la Rudolf II salvconductul de liberă circulație prin imperiu „liberum tutumque et securum per regna ditionesque nostras… ut principem ipsum Valachiae, Moldaviae una cum filio ac familia, universaque comitatu virorum ac faeminarum, cum equis etiam, camelis aliisque iumentis et animalibus” (liberă și nestingherită prin stăpânirile noastre… acestui principe al Moldovei cu fiul și familia sa, cu toți bărbații și femeile [ce-l însoțesc], cu caii, cămilele și cu toate celelalte lucruri și animale).
Drumul a fost lung, anevoios, cu multe opriri: din Polonia, prin Satu Mare, prin Cașovia (Kosice), la Tulln lângă Viena, în drum spre Italia. „Prudența” și alte „incoveniente” (a se citi teama față de reacția sultanului) îl fac pe Rudolf II să respingă prin fratele său, arhiducele Ernest, cererea de „ședere” a domnului moldovean, permițându-i numai trecerea spre Italia. Eh, dar prudența austriacă nu știa că are de înfruntat obiceiul pământului: „dărnicia” valahă! Din popasul de la Tulln domnul (citez mai departe din Gheorghe David, Petru Șchiopul, Editura Militară, București, 1984) „trimise împăratului câteva „modeste” daruri: o sabie încrustată cu diamante și rubine, un pumnal, zece cămile și doi dintre acei cai moldovenești care stârneau atâta admirație la curțile occidentale. Imediat, arhiducele Ernest, prin care s-au făcut aceste daruri, l-a primit în audiență, al cărei rezultat a fost că, deocamdată, venind iarna, fugarul se putea stabili la Tulln, pînă la venirea primăverii. Iarna a lucrat în favoarea lui Petru vodă, deoarece la 10 martie 1592 Rudolf II își dădea încuviințarea privind așezarea fostului domnitor în posesiunile Casei de Austria. La 28 aprilie, arhiducele Ernest comunica unchiului săi Ferdinand decizia ca domnul Moldovei să se stabilească în apropiere de granița italiană, „lîngă lacul La Garda, în posesiunile arhiducale”. Desigur, că au fost și niscai calcule politice în permisiunea rudolfiană, însă și darurile musafirului atît de prețios vor fi jucat rolul lor.
Dar ceașnicul „a triilea” Vasile n-a mai ajuns la granița italiană, căci domnitorul nu-l mai consemnează în itinerarul său. În vara lui 1592 îl găsim în Mazovia la o moșie a lui Petru vodă. Probabil domnitorul îl trimisese acolo pe ceașnic să se îngrijească de avutul său.
Ne închipuim cât de grea trebuie să fi fost iarna petrecută la Tulln pentru ceașnicul Vasile!
Frig. Ger. Fulguie. Pe străzi se învârtejește vântul și spulberă zăpada. Iar ceașnicul Vasile umblă cu mai marii săi pe ulițele pustii și nimica nu-i place: casele peste case, pe două și mai multe caturi, din care-și ațintesc ochii luminați asupra ta ferești peste ferești, caleștile care zboară cu tunet pe lângă, vorba răstită și gâjâită a nemților. Parcă toți, Doamne, sunt guturăiți ori muți! Mormăie și mormăie, ca Mutu cel cu limba scurtă din Hotinești de la el! Intră cu oamenii domnești prin crame și beciuri, ca să aleagă băuturile pentru Măria Sa. Și-n hrubele reci, cu răsuflare de mucegai, se simte și mai trist. Gustă bere din stacane mari cu capac. Asta-i o băutură nemțească, cine n-o băut să nu-i pară rău – îi acră și slabă! Când își amintește de vinișorul lui de acasă, pe ceașnic îl înțeapă adânc albina dorului de Țara Moldovei. Până și vinul cel mai prost, pe care-l dădea acasă la lucrătorii cu ziua și pe care-l amesteca cu pelin, ca să fie băubil, era mai bun ca acritura aiasta de bere.
Frig este și la jupânul Hans, gazda lui. Jupâneasa Gerda, zâmbind cu dinții mari și lați, îi aduce în odăița lui un blid, plin de kartoffelsalat cu ceapă, mazăre și costiță slabă afumată. Și o altă stacană rece de bere. Dar el nu mănâncă. Nu bea. Adoarme cu gândul la vinul pelin și visează lanuri de pelin, care se întind unde vezi și unde nu crezi în Țara Moldovei. Uite-l cum crește aiurea, rar sau în pâlcuri dese, pe haturi, pe marginea drumurilor, pe sub poala pădurii, prin râpe, pe pământuri pârloagă… Pfii, ce de-a pelinăraie! Și la câte nu e bun amarul pelin! E bun de leac la câte și mai câte boli, femeile fac din el măturici și scot puricii afară din casă cu ele ori păduchii din poiata găinilor. Iar un mănunchi de pelin, vânturat într-o balercuță, e îndestul ca să facă din vinul aproape zborșit vin prea bun, mănăstiresc. Pelin beau, pelin mănânc, sara pe pelin mă culc, cântă moldovenii. Vai, amarul de pelin din amara lui țară!
Apoi vin sărbătorile de iarnă. Doamne Dumnezeule, ce forfotă, ce zgomot! Frig, ger și fulguială. Și tu umbli pierdut prin răcătăniile Tullnului. Uliți pietruite: înguste și reci. Pe amândouă părțile se înghesuie pereți înalți-înalți, cu case peste case. Și palate cu marmură albă. Marmură și frig! Te împresoară tropotul cailor, duruitul roților ce te împresoară din toate părțile. Umbre uriașe fâlfâie pe pereți, ajungând cu capul până la hornurile de pe acoperișuri. La fiecare pas căsoaiele răsar parcă din pământ și cresc, podurile se cutremură, rădvanele zboară. Iar surugiii strigă ceva gâjâit, se răstesc mereu, de zici că sunt gata să se bată. Dar nu! Toți zâmbesc și râd. Frohes neues Jahr! se aude din rădvane și calești. Frohe Feiertage! se răspunde din sumedenia de sănii, care alunecă pretutindeni și scârțâie zăpada. Cușmele nu mai prididesc să se ridice de pe capete. Și oameni, oameni! Lume peste lume în șube de postav îmblănite, de zici că toți îs boieri veliți. Nemțăraia pământului!
Și, în sfârșit, ajunge la gazdă. Jupâneasa Gerda și alte câteva femei trebăluiesc la plită. Îi place mai mult să stea aici, la plită, printre femei. Era o plită tare meșteșugită, cum nu văzuse nicăieri prin Moldova. Într-o zi nemțoaica lui Hans, zâmbindu-i cu dinții ei de cal, îi arătase toate meșteriile plitei, iar el se străduise să le țină minte. O să meșteșugească așa ceva când o să ajungă în pământul Moldovei! Acuma jupâneasa vine la el cu o tipsie pe care se afla un fel cozonac.
-Torte, zice zâmbind.
Dar ceașnicul arată cu degetul spre un ceaun de pe plită.
-Nein, Torte?
-Nein, zice ceașnicul și iar arată cu degetul spre ceunul plin cu lapte.
-Milch?
-Milch.
Jupâneasa Gerda îi umple o stacană mare de lapte aburind. Ceașnicul stă la foc cu stacana de lapte în mână și aburi calzi îl înconjoară. Uită frigul care-i pătrunsese în oase și în suflet. Vede printre aburi ograda cea mare de la Hotinești într-un asfințit. Tot așa, bea lapte crud, abia muls, se aud tălăncile vacilor venind de la păscut, sudălmile văcarilor. Vede slujnicele scuturând așternuturile în pridvor, o ciocănitoare care bocăne în nucul boștiuros din ogradă… Și vede praf, mult praf, plutind în soare în mii și mii de firișoare.
-Gut? îl întreabă jupâneasa grijulie.
-Sehr gut!