DOUĂ  VERSURI – …dintr-un cântec al Sofiei (cum care? Vicoveanca):
Când eram nevastă nouă, auzeam cum pchică rouă/ Acuma, când îs batrână, nu aud măcar când tună

ISTORIE  –  Nici Toader, fiul cel mare al lui Andrei, nu a avut o soartă mai bună. Se vede că a moștenit „păcatul” lui taică-său: credința nestrămutată față de domnitor. A sprijinit de la început pe Iacob Heraclide Despotul în lupta de la Verbia (sat pe lângă Ștefănești – Botoșani, astăzi dispărut) cu Vodă Lăpușneanu. Cum se face că Toader a susținut pe un străin de neam și de altă credință decât cea ortodoxă rămâne un mister. Nu avem urme scrise în această privință, iar posibilele motivații sunt imposibil de probat. Nicolae Costin îl trece pe Toader în lista celor „scriși” pe pereții de pe Ulița Tătărească, care s-au evidențiat în lupta de la Verbia: „au pus de-au zugrăvit pe pereți la ulița ce se chiamă Ulița Tătărească, războiul lui Dispot cu Alexandru vodă, chipurile căpitanilor osăbite de a domnilor, cu mare meșteșug scrise, chipurile hatmanilor (…); care zugrăvitură și scrisoare papistășească cu vremea pe urmă au căzut și s-au ștersu.” (Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711, Iași, 1976, pp. 195-196). Cert este că Toader ajunge în scurta domnie a lui Despot mai întâi „dăbilar pentru dajdia vlădicească” și apoi, deîndată, „birar” al ținutului Hotin și al Cameniței.  După descăpățânarea lui Despot a început prigoana împotriva tuturor celor care l-au sprijinit în vreun fel pe domnitor. Nu puteau fi iertați oamenii „păpistașului, care o au bagicurit predania țărei” (Codicele Obreja), păpistaș care a spoliat bisericile de icoanele cele ferecate, de potirele de împărtășanie și de alte odoare de aur, ca să bată monedă și să-și plătească mucarerul și alte angarale. În țară au avut loc măceluri și jafuri. Moartea lui Despot l-a prins pe Toader cum nu se poate mai rău: strângea birurile în ținutul Camenița, stârnind și mai mult mânia gloatei. Cronica armenilor din Camenița (în H.-Dj. Siruni, Mărturii armenești despre România, I) relatează aceste sângeroase răfuieli: „Pe un călugăr Ioan, poreclit Căciulă Strâmbă, om liniștit și nevinovat, a pus să-l spânzure de grindă. Toader Părpăuț, strângătorul de biruri, a fost prins și băgat la beci în Cetatea Cameniței, dar n-a scăpat de moarte, căci Vodă Lăpușneanu s-a întors la domnie și a pus să fie sugrumat Părpăuț. Și acolo în beci i-a venit neagra moarte! Pe Voitul armenilor, om bun și de treabă, asemenea, l-a sugrumat și, odată cu dânsul, trei femei armence cu copiii lor mici în brațe, cu judecată crudă și nedreaptă.” Toader Părpăuț(ă) va fi îngropat în biserica „Sfântul Andrei” din Camenița, „besearecă de șeasă stânjeni în păreți de înaltă”, unde va odihni veșnic până în 1938, când autoritățile bolșevice au scos mormintele din sfântul lăcaș, instalând în biserică clubul „Zarea Kommunizma” și un depozit de grâne.

POVESTIRI  DE  LA  BORTA  RECE  – Ion Creangă avea un cucoşel pe care îl chema Fasolă. Tare mult mai ţinea povestitorul la el! Îl păzea ca pe ochii din cap să nu-l mănânce mâţele, că erau vreo cincisprezece şi nu prea avea ce să le dea de mâncare. Acest cucoşel i-a slujit povestitorului drept prototip literar al cucoşului năzdrăvan din povestea Punguţa cu doi bani. Ş-odată, în Săptămâna Patimilor, unde nu-i vine povestitorului o poftă ca aceea să mănânce un borş, dar nu de ştevie şi urzici, ci taman borş de cucoş. Adăuza era Vinerea Mare! O cheamă povestitorul pe Tinca Vartic, ţiitoarea, şi-i zice să taie cucoşelul, că vrea să mănânce un borş cu mămăligă pripită. „Da’-i post, măi, păgânule!” face de colo Tinca. „Taci, fa, n-auzi, fa, că ştiu eu ce fac. Tu n-ai crieri, nici te doare capul.”  Dar Tinca tot boscorodeşte şi boscorodeşte, c-avea limba harnică, până ce Humuleşteanului îi sare muştarul: „Tincă, fa, când ţ-oi arde una între felinare, ai să faci ca trenu’ la Socola. Tinca îi ştia de frică, aşa că sare ca o fată mare, îşi pune poalele-n brâu şi-şi suflecă mânecile, aţâţă focul şi pune un ceaun cu apă pe foc, îl pune pe povestitor să taie cucoşul, că asta nu-i treabă de muiere, apoi Tinca bagă cucoşul în apa clocotită din ceaun şi-l întoarce pe toate părţile cu cleştele, ca să se slăjească penele. După asta jumuleşte penele de pe cucoş, îl cinătuieşte, adică îl desface şi-l eviscerează, cum se zice pe domneşte, curăţă rânza, aruncă maţele la mâţe, îl hăcuieşte, adică îl taie în bucăţi, îl mărunţeşte şi spală frumos bucăţile de carne, punând la o parte maiul, fără fierea desprinsă cu grijă, pipota şi scurmuşele pentru vreun nepoţel. Pe urmă pune carnea la fiert şi se apucă să adauge toate cele de trebuinţă, după rânduiala lor: trei-patru cartofi tăiaţi felii sau feliaţi, cum se zice la oraş, nişte tocmagi de casă, că tăiţei nu avea, două-trei fire de ceapă, lobodă multă, olecuţică de mărar, pitrinjăl, haţmaţuchi, o mână de urzici culese de sub gard, neuitând, la sfârşit, să pună ş-o leacă de cimbru din ocniţă, fără de care degeaba mai faci borş. Trage o fugă până la vecină să aducă nişte borş pentru acrit, că ea nu umpluse borş din cauză că n-avea huşte ca lumea. La întoarcere, păstrând în minte ce discutase cu vecina despre distrabalata ceea de copchilă a popii Tudorache, trece şi prin fundul grădinii să rupă ceva leuştean. Acasă cată şi doi-trei chiperi din cei roşi-roşi, cum îi nasul preasfinţitului Calinic după aghezmuire. Ferit-a Sfântul să fierbi borşul la foc mare! Tinca are grijă să păstreze focul potolit, căci cucoşul Fasolă era tânăr şi s-ar duce toată dulceaţa cărnii la foc repezit, cum se pierd plăcerile patului când eşti prea arzoi. Nu mai vorbim că, astfel, pitrinjălul, urzicile sau loboda, prin coloarea lor, atrag ochiul spre îndestularea stomahului, care râde deodată cu ochiul. Una-i să vezi o zamă tulbure ca apa Bahluiului şi alta-i să-ţi clăteşti ochii cu firişoarele bine tocate de lobodă verde şi roşă. Bunînţeles, trebuie să ai grijă şi să spumuieşti borşul.
După asta, până ce borşul mai dă o dată în clocot, face repejor o mămăligă nici prea moale, nici prea vârtoasă, numai bună-bunuţă. Asta într-o mică de ceas. La sfârşit gustă borşul, mai drege cu sare, cu-n fum de chiper negru şi… gata-i masa. Borşul era dumnezeiesc, iar mămăliga mergea unsă până în fundul gurii, înmuind împărătuşul de acolo. Nici toate cutiile, borcanele colorate, mezelicurile şi alte spurcăciuni de la dugheana lui jupân Şmil nu fac cât un asemenea borş primit fără opinteli de stomah, încât este de folos bărbatului la muncă şi la plăceri şi aduce laudă şi bucurie femeii lui. Asta-i treaba cu borşul şi meremeturile lui.
Aşa că puneţi burta la cale, bade Ioane! Plescăie de plăcere Humuleşteanul şi zice: “Pfii, bun borş mai face Tinca me! Numa’ că ţ-am zis, fa, Tincă, fa, mie să-mi pui târtiţa, nu aripă, că n-am de gând să zbor ca îngerii din ceriuri! Mie-mi place târtiţa grasă la femeia frumoasă, he-he-he! Tinca tocmai îi schimba aripa cu târtiţa în strachină, când, iaca, vine părintele Enăchescu, coleg de întocmit manuale şcolare cu Creangă. Se holbează Enăchescu şi-şi pune mâinile în cap: „Da’ ce faci, diacone? Ai nebunit de cap? Te înfrupţi în Săptămâna Patimilor Domnului?” „Eu mănânc Fasolă”, zice Povestitorul, continuând să înfulece şi râzând pe sub musteţi. „Cum fasole, când eu văd carne?” „Ba-i Fasolă”, râde iar Humuleşteanul şi îl lămureşte până la urmă pe Enăchescu în privinţa „fasolei”. Numai că popa Enăchescu era cam cânos la inimă. A râs mânzeşte şi pe urmă l-a pârât pe diacon la protopop. Din această cauză scriitorul a fost dat afară din diaconie. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint! Acesta-i adevărul adevărat, iar împuşcatul ciorilor la Golia, mersul la teatru şi toate celelalte sunt nişte scorneli ale unor ipochimeni, pârâţi critici literari, ca să se afle în treabă. Dacă te-ai potrivi lor…

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator  rafinat  și talentat  și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…