UN  FRAGMENT… – dintr-un text la care scriu, cu mari ambiții acum: Mănâncă și se gândește la durere. La durerea lui, la durere în genere. Da, n-o simți la început aproape deloc, dar ea vine, te încalecă încetul cu încetul. Ca la rodeo. Ești sălbatic, inconștient de fericit și haști! îți sare în spate. Tu ești tânăr, fericit, inconștient deci, te simți iubit, dar durerea lucrează, borhotește încetul cu încetul, pe tăcute, iar tu habar n-ai că există. Însă pixelii ei se adună până ce rezoluția durerii devine clară. Tu crezi că fericirea e perpetuă… Ca-n copilărie, când se trezea duminica dimineața în dangătul clopotelor bisericii din apropiere. Razele soarelui se jucau pe patul lui, umbrele crengilor de vișin săltau tremurătoare pe pereți… Și viața i se părea îmbelșugată, încântătoare. Doar sărea fereastra și, gata, era în grădină, între pruni și vișini, nu-i mai sta gura cărăbănind prune, și cireșe, și zarzăre. Găsea „cucoși”, acei monștri acri ai prunelor, dar nu le dădea importanță – îi arunca cât colo! Însă acolo era diformitatea, urâțenia, durerea. Pe atunci nu-i păsa. Iar după aceea… Ce a mai fost după aceea în viață? La drept vorbind, nimic.

TOVARĂȘA  BÂRLEA  –  Tovarășa Bârlea, secretara de partid din comuna în care am lucrat, era de o stupiditate exemplară, ca să zic mai pe ocolite, adică era slăvit de proastă. Era genul de tovarășă cu coc, devotată, energică, care conspecta întotdeauna cu minuție cuvântările Tovarășului „de o excepțională valoare teoretică și practică”, care se entuziasma sincer la felul cum „ne-am prezentat” la ultima fază interjudețeană a „Cântării României” sau la „Antena vă aparține”, care „bifa” toate acțiunile organizate, toate plenarele, toate ședințele, drumețiile tovărășești, etc. Era profesoară de limba română la bază și a povestit la un moment dat în cancelarie foștilor colegi cum a învățat ea matematică cu domnul Boroboață. Deborda de entuziasm, relatând vajnicele metode pedagogice de odinioară, când bunul domn Boroboață o dădea cu capul de tablă. Și atunci am avut o revelație asupra capacităților ei intelectuale, am priceput adică de unde i se trage. Iar când s-a măritat, abia la 45 de ani, tot cu un activist, tovarășul Ștefuriuc, s-au potrivit ca tusea și cu junghiul sau ca hadaragul pe pârpâriță, cum se zice la mine în sat (dacă nu știți ce înseamnă, am să vă explic altă dată). Ștefuriuc ăsta dădea niște ordine, că i se dusese vestea dincolo de fruntariile județului. Fiindcă primăvara șoseaua se inunda în urma topirii zăpezii, a ordonat ca zăpada să fie cărată pe deal. Toată iarna au cărat căruțașii zăpada pe vârful dealurilor. Bineînțeles, primăvara zăpada s-a topit și apa a luat-o la vale, că apa în genere curge la vale, așa că acuma nu se putea merge pe șosea decât cu TAB-ul, transportor amfibiu blindat – o mândrie a tehnicii militare românești, care chiar în perioada aceea a fost lansat… la apă. Am mers și eu cu acest TAB, iar ofițerul de pe blindat mi-a spus că a fost coleg de școală cu tovarășul Ștefuriuc și că ambii au făcut matematica cu bunul domn Boroboață. Aaa, m-am iluminat! Și tovarășul Ștefuriuc a fost dat cu capul de tablă.

O ZI DIN VIAȚA UNUI PROPAGANDIST (I) –  Odată directoarea m-a anunțat că sunt propagandist și că trebuie să merg în ziua de cutare la o „activitate” cu propagandiștii la Podu Turcului, satul mai răsărit sau târgul mai ramolit, aflat la 28 de kilometri de satul în care lucram. Îi spun că nu sunt propagandist, adică unul din ăia care trebuiau să propage ideile partidului în mase, însă „n-am ce-ți face”, îmi zice miloasa doamnă directoare Bozga. Trebuia să fiu „la număr” (vorba proletarului eminescian: „De ce uitați că-n voi e număr și putere?”), fiindcă veneau niște tovarăși importanți din aparatul de partid de la Bacău în frunte cu tovarășul Toma, șeful propagandei băcăuane, și era nevoie ca sala să fie ful. Mm, asta-i! Mă iau cu domnul Mihăilă, profesorul de geogravarză (așa zicea el), și plecăm la Podu. El chiar era propagandist și bănuiesc că el m-a tras în piept, trecându-mă și pe mine pe lista propagandiștilor. Nu eram supărat însă, fiindcă era un tip glumeț, o plăcere să-l asculți, plus că chiuleam o zi de la școală, scăpând de rutina zilnică, care era și este o mare pacoste pentru mine. Buuun. Ne sculăm la 6, ca să mergem la autobuz, și ajungem la Podu pe la 7.30. Și Mihăilă îmi zice să trecem și pe la Melinte, proful de franceză, să-l luăm și pe el. Îl găsim pe Melinte într-o curte plină de poieți și alte chichinețe hâite, parcă pălite de bombe. Proful de franceză, roș la față, tocmai potcovea un cal, o slăbătură anorexică ca un top model după liposucție. N-am înțeles și nu înțeleg nici acuma ce legătură era între Baudelaire, Paul Valery și potcovitul cailor. Dar, în fine! După zece minute Melinte termină, intră în casă și vine cu o tabla cu trei păhărele și o sticlă cu un lichid alburiu-tulburiu. Toarnă în păhărele, Mihăilă zice: „Da’ nu-i prea devreme oare?” „Gospodarii – răspunde Melinte sentențios – încep treaba de dimineață.” Ne cinstim ca gospodarii, iar eu tot mă uitam la mârțoagă, care tropotea pe loc. Bănuiesc că era bucuroasă că are încălțări noi. Și atunci mi-am adus aminte de sfaturile tatălui meu când eram mic: „Răducule, să nu stai niciodată la curu’ calului, la curu’ mașinii și la curu muierii.” Atuncea am simțit pe pielea mea, mai bine zis pe fruntea mea, ce înseamnă să nu asculți sfatul tătânesc! Cum stăteam eu la… spatele calului și-i admiram tropotitul, ghijoaga dracului dă cu copita într-o budănică de plastic aflată acolo, care poc! îmi sare drept în frunte. Nu m-a durut așa de tare, nu a curs sânge, dar după cinci minute mi-a apărut în frunte un cucui cât o gogonică. Când zic gogonică știu ce zic, fiindcă era roșu, de un roșu mai aprins decât flamura de partid sub care mă înrolasem. În fine, nu aveam timp de leacuri. Melinte îmi mai dă un păhărel, ca să se dezumfle cucuiul, și plecăm la consfătuirea propagandiștilor. Când am intrat în sala de mese a liceului din Podu Turcului, unde se ținea consfătuirea, toți se dădeau la o parte din fața mea ca din fața unui inorog.

O ZI DIN VIAȚA UNUI PROPAGANDIST (II) –  Eram acolo toți propagandiștii de pe Valea Zeletinului, detașamentul cel mai înaintat al partidului – profesori, șoferi, învățători, tractoriști, medici, personal sanitar, ciobani de la Glăvănești cu conștiință politică înaintată și, mă rog, alte categorii de oameni ai muncii. Și începe baliverneaua politică. Tovarășul Toma insista în mod deosebit pe politica înțeleaptă dusă de tovarășul Ceaușescu, îndeosebi cea „esternă”, cum e iubit el pe întreg mapamondul, cum promovează el prietenia româno-chineză și cum îi duce cu zăhărelul pe ruși, cum îl duce de nas pe Gaddafi, ca să ne dea petrol pe veresie, fiindcă libianul e arogant, dar Tovarășul, ehehe, știe cum să-l ia. Despre politica internă tovarășul Toma nu prea a vorbit. Ideea era că vrem să trăim mai bine, așadar, tovarăși, trebuie să muncim mai bine, asta trebuie să le spunem la oamenii de pe ogoare, de la stațiunile de mașini și tractoare, din școli și unități de sănătate publică. După aceea urmau întrebările, nelămuririle din partea noastră, a propagandiștilor, haideți, tovarăși, cu curaj, prezentați problemele pe care le aveți în munca propagandistică de zi cu zi, ne îndemna tovarășul Toma. Bineînțeles, întrebările fuseseră pregătite cu o săptămână înainte de către secretarii de partid de la comune, care ocupau acum primele rânduri în sală. Aceștia puneau întrebările îndelung ticluite și tovarășul Toma răspundea. Întrebările vizau tot probleme internaționale mai mult: despre politica noastră de pace îndreptată împotriva cursei înarmărilor, despre politica de apartheid, despre țările nealiniate, neamestecul în borșurile interne, mă rog, de astea.
Lucrurile mergeau ca unse, însă la un moment dat se scoală un tractorist din fundul sălii și dă cu bâta-n baltă, punând o întrebare nepregătită dinainte. „De ce – întreabă tractoristul – la IAS se plătește mai bine ca la CAP? Cum să le explic eu la oameni chestia asta?” Așa era, toată lumea știa asta, numai că noi ăștia cu glagorie și cu carte nu întrebam așa ceva, că nu se făcea. Puteam să avem mari probleme la serviciu pentru o asemenea întrebare. Și, oricum, tot degeaba am fi pus-o. Tractoristul însă nu știa toate acestea sau se făcea că nu știe, habar n-am. Tovarășii cu funcții din primele rânduri s-au întors către tractorist și se uitau la el ca la broasca râioasă care se umflă să se facă vacă. Tovarășul Toma ar fi putut să-i răspundă tractoristului că aceste unități GAC, devenită pe urmă IAS, au fost înființate de partid ca un etalon, ca un exemplu pentru CAP-uri, ca și acestea din urmă să devină model. Dar iată că anii trecuseră, CAP-urile nu deveniseră nici pe departe model, rămăseseră în continuare vacile de muls ale statului și ceapiștii trăiau ca vai de ei, rămânându-le doar două soluții: ori să se ducă la oraș să muncească, ori să fure de la CAP. Bine, unii, cei mai șmecheri și puturoși, furau legal, ca să zicem așa, intrând în funcțiile de conducere de la CAP, de la șefi de echipă până la președinții de CAP. Cam asta era situația. Tovarășul Toma însă nu a spus chestia cu IAS-urile ca unități model, ci l-a întrebat pe tractorist: „De unde ești, tovarășe…?” „Mărcuță.” „Mărcuță. De unde ești tovarășu’ Mărcuță?” „De la Dealu Morii.” „Aha, de la Dealu Morii”, a zis tovarășul Toma, fulgerându-l cu privirea pe secretarul de partid de acolo. „Uite ce-i, tovarășe Mărcuță… Nu ești un bun propagandist, dacă pui o asemenea întrebare.” Și cu asta basta, pif-paf, s-a terminat toată argumentația tovarășului Toma. Pe urmă tovarășul Toma a mai trăncănit ce a mai trăncănit și gata! consfătuirea s-a încheiat. Tovarășii de la Bacău au plecat cu volgile lor, iar noi am rămas în sala de mese. Am mâncat o ciorbă de fasole din partea partidului, am luat banii pentru transport, ba și o diurnă destul de babană, așa că ne-am adunat vreo cinci și am mers țintă drept la restaurantul central din Podu. Singurul de altfel.