TANTI  ANETA  –  Tanti Aneta avea peste 35 de ani și nu se mai mărita. Altele de vârsta ei mergeau la oraș, se angajau pe la fabrici, ea – la CAP și mai mult pe lângă mamă. Până la urmă, sub presiunea părinților, a mulților frați și surori, a acceptat să se mărite. „Fie cum a fi – zicea – numai să nu bea”. Și a găsit pe unul, nu știu cum, într-un sat departe. Nea Costică era tractorist, mai fusese însurat, dar la vârsta ei tanti Aneta a trebuit să se mulțumească și așa. În fine, „s-au luat”, cum se zice. Nea Costică era un băiat bun ca pâinea caldă, cuminte, la locul lui, muncitor. Lucra toată ziua pe tractor. Seara, după ce se dădea jos, mergea ață la crâșmă și acolo rămânea până îl dădea gestionarul afară. Pe urmă, avea grijă să-și facă rezerve, și bea mai toată noaptea, cu amici de pahar sau singur. Dădea pe băut tot ce câștiga.
Daaa, fie cum a fi, numai să nu bea! Norocul tantei Aneta a fost, totuși, că l-a luat Dumnezeu destul de devreme.

CULTURA – Cuvântul „cultură” amintește de munca câmpului. Astăzi dimineață am săpat în grădină, am rărit niște narcise. Acum mănânc, iar apoi mă apuc de scris literatură, care e tot „cultură”. Iar pe seară voi termina de citit un roman început mai demult. Și asta e tot „cultură” Așa aș vrea să fac tot timpul. Ăsta e idealul meu de viață. Nu mi-l pot urma tot timpul, fiindcă n-am averea contelui Tolstoi, dar prefer să renunț la multe ca să-l pot urma. Dacă mai adaug și familia mea (+ cățelul),pot spune că sunt aproape fericit.

O EPIGRAMĂ – Tortul cel dulce și tortul de tors, ca și turta strămoșească sau tarta care vine la noi prin germana săsească, au la origine un vechi cuvânt latin (tortus-us) care înseamnă ceva învârtit, întortocheat, sucit. Păstorel a intuit ceva când spune într-o epigramă: Să beau nu mai pot/ Nu mai-ncape-n burtă/Am mâncat și tort/M-am făcut și turtă.

POVESTE CU SOIA – Vă amintiți de salamul cu soia, cel mult invocat prin anii 90? Biata soia e un aliment onorabil, ca să zic așa, pe tot mapamondul, dar atunci era mult hulită la noi. Însă azi mi-am amintit de salamul (din carne) de pasăre, pe care îl cumpăram la Bacău (unde lucram pe atunci) prin ultimii ani ceaușini. Îl cumpăram, fiindcă altfel de salam nu era. Și îmi aduc aminte de o scenă într-o alimentară. O doamnă corpolentă: Iar salam de pasăre? Altceva nu aveți? Vânzătoarea: Numai de pasăre. Doamna corpolentă: Domle, cu atâta pasăre într-o bună zi o să ne luăm zborul. Și iese trântind ușa. Vânzătoarea zâmbește resemnată: O cred.

FRAGMENT  –  Încă un fragment din Moartea lui Ivan Ilici. Zguduitor:
Soția se întoarse noaptea târziu. Intră în vârful picioarelor, dar el o auzi: deschise ochii, dar îi închise repede la loc. Ea vru să-l trimită pe Gherasim și să rămână cu dânsul. El deschise ochii și zise:
-Nu. Du-te.
-Te doare rău?
-Mi-e indiferent.
-Ia opiu.
El acceptă și bău. Ea plecă.
Până la orele trei rămase într-o chinuitoare inconștiență. I se părea că cineva îl îndeasă cu greutate, dureros într-un sac strâmt, negru și adânc, că se luptă să-l înfunde din ce în ce mai adânc, dar nu reușește. Și e înspământător, și suferă cumplit, îi este frică să nu cadă înăuntru, dar în același timp parcă vrea să cadă, se luptă, dar parcă și dă o mână de ajutor. Și deodată scapă și cade, apoi își vine în simțire. Același Gherasim stătea la marginea patului, moțăind calm și răbdător. Iar el era tot culcat, ținându-și picioarele slăbite, în ciorapi, pe umerii lui Gherasim; și aceeași lumânare cu abajur, și aceeași durere neîncetată.
-Du-te, Gherasim, șopti el.
-Lăsați, mai stau.
-Nu, du-te.
Coborâ picioarele, se întoarse pe o parte, culcat pe mână, și îl cuprinse un sentiment de milă față de el însuși. Așteptă doar ca Gherasim să iasă din cameră și începu să plângă ca un copil, fără să se mai poată stăpâni. Plânse neputința lui, singurătatea îngrozitoare, cruzimea oamenilor, cruzimea lui Dumnezeu, inexistența lui Dumnezeu. „De ce ai făcut asta? De ce m-ai adus până aici? De ce, de ce mă chinuiești atât de cumplit?…”

MĂTUŞA  CHIBETA –  Mătuşa Chibeta (Elisabeta) dixit : „Şi-ntr-o bună zi, era chiar de Ovidenie, cade la pat: zace şi zace… C-aşa-i omul: astăzi joci, mîne zaci. Că, ştii vorba: Şi ştie cînd moare? Nu ştie…
Nu ştii unde ţi se crapă pămîntul… Că moartea nu are moarte cît îi pămîntul. Vezi cît de nalt îi copacul, da’ tot îi cad frunzele la pămînt.
Şi gogeşte ea, şi gogeşte. Dormea, dormeaaa… parcă somnul de pe urmă dormea, un somn rupt din moarte. Că, se ştie, somnu-i oglinda morţii, gemănare cu moartea. Şi azi rău, adăuza şi mai rău, că mi-am zis: Ehei, Mărioaro, ţi-o bătut ceasul. Nu te mai vindeci tu decît cu zamă de clopot. De aici înainte lopatinul şi gropatinul ţi-s doctoriile. Nu mai vezi tu iarba verde la primăvară. Acuşi ieşi cu tălpile înainte şi o să faci larg în casă. Popa o să-ţi cînte aleluia, neamurile o să dea colac şi lumînare şi…gata.
Firul rupt nu se mai toarce cîtu-i lumea! C-aşa-i făcută lumea asta. Astăzi mîncăm şi bem, şi mîne nu mai sîntem. Cîndu-i să te ia dracu’, te ia şi din pragu’ bisericii.
…Acu’ şi pentru mine tot una-i. Am ajuns o rogojină veche pe care nici cînii n-ar roade-o. Ce să mai trăiesc?! Sapa şi lopata ş-o mînă de ţărnă-n ochi. De-acuma copiii şi nepoţii să-mi trăiască şi să se bucure de lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul”.

FRANȚUZEASCĂ – Mihăiță, băiatul meu, care lucrează în Franța, mi-a povestit cum odată un arab îi făcea șicane în trafic. Circula anapoda și îl încurca la circulat. Au ajuns să se certe de la volan pe chestia asta. Când arabul (francezul arab) l-a auzit cum vorbește franțuzește cu accent, i-a zis:
-De ce nu mi-ai zis că nu ești francez?
Și l-a lăsat în pace. Ei, această a doua generație de arabi francezi, nu prima, cu francezii au ce au. Nu știu, e un fel de obsesie ca să justifice nerealizările lor. Li se pare că nu li se dă destul. Când mă gândesc la generația mea și chiar a copiilor mei, la cât ni s-a „dat”, cred că ar fi trebuit să-i spulberăm pe toți demult.

O EZITARE – La jumatea mea de roman Moartea vine pe Bahlui (pe care l-am reluat de câteva zile, după ce l-am tras pe linie moartă mai mulți ani) am scris o notă. Ezit încă: s-o pun oare? Sătul până-n gât de înclinația cititorului din toate țările și din toate timpurile de a atribui autorului comportamentul, gândurile și cuvintele eroului său, izvoditorul acestei scrieri îi aduce aminte că cele ce urmează constituie o invenție, cum, de altminteri, este și istoria însăși o Invenție a Marelui Anonim. Trăirile, înclinațiile și acțiunile lui Cozma Răcoare nu sunt câtuși de puțin ale scriitorului ce sunt, (pre)scris eu însumi Undeva, într-un Prolog. Pot spune doar, precum Labiș, că Răcoare este „inima mea”. Nimeni nu-l cunoaște pe Cozma, în afară de celelalte personaje ale cărții (și poate să fi fost cunoscut în imaginație de Sadoveanu!), dar nici acestea foarte bine; ele sunt pure invenții, la fel cum Iașul din roman nu are nici o legătură cu adevăratul Iași (care nici nu există!) sau la fel cum intriga și timpul din roman nu au vreo legătură cu intrigi sau vremuri istorice oarecare, care oricum au fost ficțiuni pre-scrise de Cineva. Nu știm de unde vin, unde se duc… Se înțelege că tot restul, dar tot-tot, e numai purul adevăr, scos din acest lung vis numit viață. Narațiunea este cît se poate de adevărată de vreme ce am născocit-o de la un capăt la altul. V-o jur!