RADU PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Dintr-o proză – (…la care „împletesc” de vreo săptămînă, îndemnat și de Radu Sergiu Ruba. Îi mulțumesc! ) Căzuse noaptea de-acuma. Croșetam cu sergentul Sănduleanu la o eventuală prietenie, dezvăluindu-ne experiențele noastre amoroase, rudimentele de experiențe amoroase, pe care, ca să pară mai înfoiate, le presăram cu multă imaginație și lecturi literare. Cînd deodată auzim un rîs gros, parcă ieșit din străfunduri de gheenă. Rîdea Ileana în ritm sacadat, neliniștitor, parcă străin de voința ei. Ne-am tras mai aproape de gard, uitîndu-ne cu discreție peste el. La lumina emanată de focul din plită îl vedem pe Căpitan cu picioarele varicoase într-un lighean de aluminiu (peste ceva ani acesta va deveni vestitul lighean „de prins ruși”) cu apă fierbinte. Ținea o ceșcuță minusculă în mîinile lui mari, roșii, butucănoase și bea tacticos cafea. Îl văzusem cu cîteva zile în urmă, cum o aproviziona cu pachete de cafea pe Ileana, „daruri” de la soldați, ca să le dea învoire. O văzusem și pe Ileana (Căpitanul îi spunea acum Elena), cum mai nou făcea cafea – atentă nevoie mare, străduindu-se să aibă cît mai mult caimac, limpezind-o cu cîteva picături de apă rece, vai! ca nu cumva Căpitanul să o „servească” cu zaț. Iar acum Ileana (Elena) ședea în genunchi și îl spăla pe picioare. Îl freca pe picioare și se uita în sus spre el. Și rîdea cu rîsul acela, care te făcea să-ți pierzi luciditatea. Te atrăgea cumva, dar îți stîrnea și teama. Nu mai auzisem niciodată asemenea rîs pînă atunci.
-Ce clocotitor! Parcă vine din fundul pămîntului! rostii cu glas scăzut.
-El ritmo de la tierra, șopti Sănduleanu; făcuse doi ani de spaniolă și se lăsase.
Stăteam sub gard și ascultam înfiorați rîsul acela care umplea bezna. Dușul nefolositor, atîrnat în pom, lucea hieratic în scăpărările focului, ca un șarpe zîmbind atoateștiutor.

De cătănie (1) – Am făcut armata la grăniceri, la TR (Termen Redus – nouă luni, cum făceau cei care intraseră la facultate). Spre sfîrșit ne-au dat grade, ne-au făcut sergenți, „au înflorit bostanii”, ziceau cu rîcă cei de la „trupă”, adică cei care făceau armata întreagă, săracii. Tresele pe care le primiserăm erau galbene ca gălbenușul de rață sau ca niște flori de bostan – de aici „au înflorit bostanii”. Doar cîțiva au rămas caporali, fiindcă se arătaseră prea căpățînoși, nu în sensul de proști, ci încăpățînați, făcuseră bulău (arest), se puseseră în gură cu ofițerii și chestii din astea; dacă stau și mă gîndesc bine, ei, căpățînoșii, au procedat cel mai bine, cel mai corect, măcar și-au exprimat jemanfișismul față de scîrba aia de armată; n-au pierdut nimic în definitiv, ba au cîștigat în fața sinelui. Deci, ne-au gradat și, chiar la sfîrșitul armatei, am făcut un stagiu de pregătire în frontiera de-a lungul Prutului, la granița cu măreața Uniune Sovietică, așa de măreață că n-o mai cuprindea propria-i piele: a dat pe dinafară și peste Basarabia. Eu, băiat cuminte, crescut la țară, cu frica de Dumnezeu și de autorități, am ținut ascuns în mine jemanfișismul mai sus pomenit, așa că m-au făcut sergent și am fost repartizat la pichetul Golăiești, aproape de Iași și, deci, aproape de casă. Trebuie să vă spun că repartizarea nu a fost în cazul meu chiar întîmplătoare. Atunci era prin mai, iar eu, de pe la Crăciunul trecut, devenisem ceea ce dorea și dorește cu ardoare orice român, ceea ce caută zi și noapte fără să aibă liniște, în armată, la locul de muncă, în administrația publică, la alimentare și la toate instituțiile unde are un interes cît de mic, devenisem deci un pilos. AVEAM O PILĂ, oameni buni! PCR-ul, adică Pilele, Cunoștințele și Relațiile, îmi pusese mîna dumnezeiască în cap. URAAA! Ce se întîmplase. Înainte de Crăciun ne-a călcat satul lent-colonelul Ichim cu o misiune deloc belicoasă – să cumpere vin pentru sărbători, că „la țărani” vinul, se știe, era mai bun ca în comerțul socialist. Tov colonel, că așa-i ziceam toți, eliminînd nițel degradanta particulă „lent”, a tras la nea Fănică, un văr de-al tatei, care locuia nu departe de noi, aproape de cimitir (bietul nea Fănică, Dumnezeu să-l ierte, n-a avut mult de mers pînă la cimitir, că era poartă în poartă). Din vorbă în vorbă, la un pahar de vin, unde se despleticesc limbile ca la Turnul Babel și se uită gradele dintre oameni, nea Fănică a aflat că tov colonel Ichim cătănește, ca să zicem așa, la grăniceri. „Am și eu un nepot în armată la grăniceri”, sare de colo nea Fănică. „Taică-său e văr cu mine” „Zău?” face tov colonel. „Are un vin mai bun ca al meu”, încheie șmecher vorba nea Fănică, făcînd cu ochiul. Atunci tov colonel a devenit brusc interesat. Și așa nea Fănică și tov colonel Ichim au ajuns la noi. Bineînțeles, tata i-a făcut cadou lui tov colonel, mă rog, așa se zice, două canistre de vin din butoiul cu vin din cel bun – numai ottonel și fetească prima-ntîi, mama i-a îndesat și ea în diplomatul kaki niște hartane de slănină. Pe urmă cei trei bărbați s-au făcut praștie, tata și cu nea Fănică, ajutați de șofer, abia l-au urcat pe tov colonel în ARO și, uite așa, fără prea multă filosofie, căci, nu-i așa, primum bibere deinde philosophari, am ajuns eu pilos.

De cătănie (2) – Eram planton pe culoar la unitatea mea. Nu vă spun numărul că e secret militar, așa am învățat – să fiu mut ca lebăda sau ca poetul Blaga, nu mai știu. Cugetam amărît cum o să-mi petrec sărbătorile, mai bine zis cum o să fac de petrecanie sfintelor sărbători, în ciuma aia de unitate militară. Și numai ce iacă, iese din biroul lui, fluturînd niște foi de drum în mînă, colonelul călcat de tanc Ciosu, așa numeam noi pe adjutanți, care aveau pe epolet trei trese de tablă galbene, spre deosebire de colonei, care aveau trei steluțe galbene – colonei călcați de tanc. Îl chema Colea Constantin Ciosu și semna actele C.C. Ciosu, așa că noi îi spuneam Căcăciosu. Mare jagardea mai era și Căcăciosu ăsta! Moșmondea toată ziulica în birouașul lui, avea un post acolo, nimeni nu știa exact cu ce se ocupa, un post micuț, de ajutor de subsecurist, cam așa ceva, foșgăia ca un șoricel pierdut printre dosare. Dar, să vezi lucrul dracului, toți se temeau de el, chiar și locotenenții noștri, ca de un șarpe veninos, îl ocoleau ca pe ucigă-l toaca. Și asta fiindcă pîra pe la șefi de mamă-mamă, ba se zicea pe la colțuri că avea și legături strînse cu „organili”, știți dumneavoastră care, dacă nu cumva chiar el făcea parte dintre acestea. Mde! Dar lui C.C. Ciosu ăsta, scribălăul șters ca o monedă de 25 de bani la un bufet comunal, îi venea din cînd în cînd rîndul să fie ofițer de serviciu pe unitate. Și atunci să te ții! În ziua în care Căcăciosu era tartorul unității, ridiculus mus, cum zicea strămoșul latin, șoricelul căcăcios se prefăcea în hienă jănghinoasă, fiară fioroasă. Sper să fi crăpat, ticălosul, pînă-n ziua de azi, dar nu de moarte bună, nădăjduiesc că a murit, măcar pe jumătate chinuit cum ne chinuia el pe noi în ziua în care era ofițer de serviciu. Ha! și nu mă luați cu mila creștinească, fiindcă nu pot să fiu creștin cu jagardele ca ăsta. La dracu’! Ne aduna înainte de masa de seară, cînd, chiar și în armată, programul era mai relâche, cînd ne chiorăiau mațele de foame, după ce ofițerii ne fugăriseră toată ziua pe coclauri la instrucție, că de-abia acum, frate, înțelegeam pe sărmanii iepuri de cîmp; ne aduna, zic, seara și răcnea la noi o vreme, așa fără rost și fără înțeles, înțelegeam din cînd în cînd doar cîte un „paștele”, „biserica”, „crucea” și alți termeni bisericești; în rest era un „bu-bu-bu” lipsit de noimă, numai ca să ne facă încălzirea pesemne. Și pe urmă începea „înviorarea”, așa-i zicea sadicul: „În pas alergător fuga marș!” „Stai!” „Culcat”, „Tîrîș pînă la liziera de plopi”, „Aviație inamică”, „Aviație la joasă înălțime”. Și o ținea așa pînă ajungeam fleașcă, pînă arătam ca o laie de cîini care umblase o săptămînă după o cățea în călduri. Și de mîncare uitam, nu ne mai rămînea decît să ne mutăm sub iarbă și pace bună! Nu mai voiam nimic altceva. Cam ăsta era împuțitura de varză numită Căcăciosu. Cred că munca aia de birou, de melc bălos și disprețuit, îl făcuseră așa. Sau poate insatisfacția lui de a rămîne adjutant pînă la pensie, fiindcă el, deșca bătrînă, nu avea studii ca cei tineri. Cine să-l știe!? Dar departe de mine gîndul de a-l justifica sau, vai! de a-l compătimi – era o jigodie, ce mai tura-vura, un nenorocit care nu merită iertare și gata. Dar grozăvia, ceea ce era cel mai cumplit pentru mine, stătea în sentimentul implacabilei supuneri în fața acestor scîrbe de oameni. Sentimentul ăsta urîcios mă apăsa ca o condamnare la moarte – să trăiești într-o lume înăbușitoare, născută parcă dintr-o eroare divină, să fii asfixiat de astfel de scîrbe, și erau multe, ofițeri, subofițeri, militari dintre noi; brute pe care nu le puteai înțelege, brute ca tunetul, ca un cutremur devastator în fața căruia nu te poți opune. Și, uite, cu astfel de brute prostia asta infernală numită armata sărăcialistă rătăcea hodorog-hodorog pe coclauri, la dracu-n praznic, că nu pot spune că bătea pas de defilare înainte.

De cătănie (3) – Stăteam crăcit de veghe la hotar, rectific, la frontiera de stat, lîngă fîșia arată, pitit sub niște tufe de boz. Cu blestemata de centură scoasă, cu bumbii de la veston descheiați, cu mîinile sub cap și aproape adormit. În aerul dogoritor pîlpîiau fericite miliardele de gîze. De ce fericite? Păi, ele nu făceau armata. Mdaaa! Era interzis prin legile ambelor țări să treci frontiera româno-sovietică. Pedepse drastice ne așteptau dacă încălcam legile. Asta pe oameni. Pe alte viețuitoare nu. Nici insectele, nici păsările nu intrau sub jurisdicția acestor legi și, deci,nu erau pasibile de pedepsă. Bondarii, de pildă, nu cunoșteau, ticăloșii, linia de frontieră și treceau nestingheriți fîșia arată. De pildă, Emil Bodnăraș sau Bondăraș, cum îl cheamă, că el era bondar internaționlist din naștere. Și gardul electric al rușilor, de pe celălalt mal al Prutului, îl treceau nestingheriți. Bondarii români și bondarii sovietici se împrieteneau pe loc. Se întîlneau și făceau amor în draci cînd aveau chef. O mulțime de bondărei cu naționalitate incertă se nășteau în urma acestor partide de amor, așa că repatrierea era practic imposibilă. Și de iure și de facto, cum am învățat la grănicerie. Ce noroc pe ei! Noi, grănicerii, n-am fi putut face niciodată așa ceva. Nici cei români, ca să nu mai vorbesc de cei sovietici.
Viespile române nu depuneau jurămînt de credință să-și apere patria cu prețul vieții. La fel ca și viespile sovietice. Așa că treceau frontiera în prostie, trădătoarele! Și muștele sovieto-române treceau laolaltă într-o veselie, și albinele treceau fraudulos, și milioanele de bărzăuni pașnici și necunoscuți – fără deosebire de naționalitate și de culoare politică. Și fără pașaport! Iar graurii erau chiar culmea! Și cei sovietici, și cei români! Se adunau în grupuri mari infracționale organizate numite „stoluri” și treceau frontiera fără de rușine, apatrizii, la livezile de cireși cele mai bune, la viile cele mai bogate. Ca și basarabenii de azi. Ca și ceilalți români, de altfel.

De cătănie (4) – Tot povestind istorioare cu gradați tîmpiți sau cu bețivăneli haioase, dăm impresia că armata a fost așa, o operetă în pas de defilare. Nu prea ne batem capul să cugetăm mai adînc la perioada asta. Eram tineri, prostuți, armata a fost cum a fost, dar a trecut, dă-o dracului – așa judecăm. Mai e și dulceața asta a trecutului, „coloarea”, cum spune Maestrul Sadoveanu. Și spune-i tu povestitorului moldovean să nu mai povestească cu „coloare” lăcrămoasă, reînviind cu nostalgie capricioasă amurgurile viorii, bunătatea bleagă a foștilor camarazi, pupatul înduioșat cu muci la beții sau baligile campestre de altădată! E ca și cum ai impune mîței să nu mai prindă șoareci; doar dacă ne-ar castra ca pe mîțe sau ne-ar inocula vreun ser intraîmbîrligăcios, care să ne extirpe instinctul de povestitor neaoș și să ne dinamizeze cu hormoni de dureri masculine abisale și de tragism pur, așa ca să scriem furibund istorii crunte cu mafioți mariopuzieni și alte puțe din astea. Îmi amintesc cum bietul Dorin Spineanu a umblat vreo juma de an cu o carte de Puzo la el – voia să scrie un super-Nașul și harști! să rupă gura literaților români. „Dorine, mai bine caută cărțile din rîndul al treilea de pe rafturi (acolo ținea el autorii mari, îmi arătase odată) și scrie ca ăia, mitic, nu cu Mitică”. „Da’ eu nu-s șoldovean, bre!” „Ei, atuncea scrie ca Puță”

Un gând – „Tu ştii totul, tu ştii ce o să se întâmple după moarte,tu ştii pur şi simplu,într-un mod evident şi calm,aşa cum o ştie o pasăre, după ce ţâşneşte de pe o ramură, că va zbura şi nu va cădea. De asta sunt aşa de fericit cu tine, dragostea mea…” (Vladimir Nabokov soției)

Friptura de vițel – Oblomov se trezește în hîrșîitul domol al rîșniței de cafea. Apoi ce bucate pregătește buna Agafia Matveevna Pșenițîna: friptură de vițel la tavă cu cașă, varză acră cu somon (vai! nisetru nu se mai găsește), ierunci cu carnea albă, o găină îndopată, o curcă oho! de patru ruble. Grija ei de dimineață pînă seara – masa boierului! „Bine ar fi să reușească plăcinta tot așa și de Sfîntul Ion ori de Sfîntul Ilie”.„Ah, dacă am mai găsi niște carne de vițel tot ca asta!” Iar „frățiorul” Agafiei Matveevna conchide: „Ce am în burtă nu se vede, și nu mă bîrfește nimeni, dar un lanț gros la ceas, un frac nou, cizme galbene stîrnesc fel de fel de vorbe”. Deh, are dreptate!

Un fel de banc spaniol – O grădină. Unui bărbat de 73 de ani i se ia un interviu. Intervievatul se destăinuie: „Sunt fiu de părinți exilați. Până la vreo 27 de ani, cu puțin înainte de tranziția politică, nu am putut reveni în Spania din cauza lui Franco. Pe tatăl meu, săracul, nu știam nici unde să-l înmormântăm. Mama mea a petrecut mare parte din viață în cărucior de invalid.
Acum am 73 de ani. Cu niște luni în urmă mi-au tăiat 30% dintr-un plămân. Nevastă-mea e emigrantă. Am cu ea trei copii. Din trei lucrează doar unul, cea mijlocie, însă fără plată. Toți, incluzând nepoții, trăiesc din venitul meu. Fata cea mare tocmai a divorțat. Ginerele meu, pus pe droguri și alcool, a lăsat-o cu doi copii. Fiul cel mai mic, încă trăiește în casa mea, și pe deasupra s-a căsătorit cu o femeie divorțată și a adus-o să trăiască la noi in casă. Aceasta doamnă lucra înainte, avea un post bun, însă de când s-a mutat în casa mea nu mai face nimic. Acum au două fetițe care și ele trăiesc sub acoperișul meu, și, culmea, cu criza, anul ăsta aproape nu am putut merge în vacanță. Nici nu am putut serba faptul că Spania a câștigat Mondialul de fotbal. Pe deasupra, soțul fiicei mele mijlocii are probleme cu justiția. Când am aflat, aproape am leșinat și era cât pe ce să pierd un ochi când m-am lovit de o ușă. Tocmai ce m-au operat pentru că mi-am fracturat șoldul”. Ziaristul comentează cu un aer preocupat:
„Majestate! Nu cred că situația dumneavoastră este chiar atât de rea!”

Salcia – Vine rar vara în salcia noastră, cam după ora 8 și pînă la amiază, cînd satul e mai liniștit. E o pasăre mare, frumoasă, mă încîntă prin misterul ei. Stă ce stă, celelalte păsărele mărunte dispar din fața ei, apoi își ia zborul spre pădure. Azi am văzut-o prima oară iarna asta. A căutat nuci pe sub nuc, pe urmă a dat de un colț de pîine părăsit de vrăbiuțe. Așa am putut s-o văd în voie. E puțin mai mică decît coțofana (țarcă îi zice la noi),cu penaj maroniu deschis, cu un căpșor gros,cu pene înfoiate, iar de la ciocușor pornesc în jos două „mustăți” negre, haiducești. Aripile-s și mai frumoase: cu albastru, negru și alb, dinspre trup spre vîrf. Coada e neagră și lungă, ca la țarcă, iar sub codită e albă imaculat. Ce pasăre e? Caut pe Net, nu găsesc. Cînd eram să mă las păgubaș, dau de o poză – ea e! Gaița! Aha, de aia fugeau vrăbiuțele din fața ei, gaița e rudă bună cu coțofana, mănîncă și păsărele mai mici.

De tinerețe – Pe cînd lucram ca profesor în satul Burdusaci, aflat la 54 de kilometri de Bacău, cel mai apropiat oraș, veneam des acasă, lîngă Iași: mama era singură, Și așa rudele îmi reproșau că vin prea rar, eu mă apăram spunînd că timpul e scurt (veneam vineri seara sau sîmbătă dimineața și plecam duminică seara înapoi), apoi drumurile astea le „rupeam” din amărîtul meu de salar de profesor. În fine, nu mai spun cît de greu îmi era să mă las dus de acasă… Ar fi multe de povestit. Altădată. Într-o iarnă, în ianuarie, am întîrziat luni la școală. Autobuzul era aglomerat, „Șeriful” (un șofer tare de treabă, așa-i ziceam noi,Șeriful, că purta o pălărie neagră, largă) mi-a deschis ușa din spate a autobuzului și așa am putut să mă îngrămădesc și eu. Am ajuns pe la ora nouă, era vînt și viscol, satul pustiu. La școală intru în cancelarie – nimeni! Aceeași încăpere neprimitoare, cu soba spartă la portiță, prin care ieșea veșnic fum, cu masa scrijelită pe care nimeni nu s-a gîndit vreodată să pună o față de masă,cu tablourile atîrnate pe pereți ale unui pictor născut la Burdusaci, tablouri pe care cineva scrisese cu negru și mare, să se vadă, numărul de inventar, cu hîrtia lipită de perete pe care directoarea scrisese mare: PROGROM DE ACTIVITATE. Eu și cu Mihăilă, profesorul care îmi îndulcea zilele cu umorul lui, ziceam Pogrom de activitate. Mi-am dat sema că nu am auzit nici pe hol, cînd venisem, vreun zgomot, nici măcar scîrțîitul băncilor paradite din clase. Ies pe hol și deschid ușa la o clasă – NIMENI! La altă clasă – NIMENI! Parcă picase bomba cu neutroni, aia care omoară oamenii și lasă clădirile în picioare. Sau parcă eram într-un tablou de Giorgio de Chirico, cu peisaje urbane pustii. Unde-s? Era luni, practică agricolă nu putea să fie în miezul iernii. Mi se oprise mintea în loc. Alte explicații nu mai puteam găsi.
Pe urmă parcă am auzit un zgomot la clasa ultimă, tocmai de la capătul holului. Merg și deschid ușa și un val de căldură umană mă inundă: „Hai să dăm mînă cu mînă/
Cei cu inima română…” Glasuri firave de copii, dulci, dumnezeiești, așa le-am receptat atunci. Cu greu mi-am putut reține un sughiț de plîns. Era 24 Ianuarie.

Biletul de învoire – Din cînd în cînd caut hîrtiuța cu pătrățele, ruptă dintr-un carnețel, pe care Profesorul Priscornic și Emil, ambii duși din această lume, mi-au scris biletul „de învoire”. Am petrecut împreună cu Emil o noapte la Profesor. Nici nu îndrăznesc să vorbesc în amănunt despre dulceața discuției de atunci, de aburul prieteniei care te învăluia. Ar însemna să le destram. La un moment dat le-am spus: Ce mă fac eu cu soția? Lasă că te învoim noi, mi-au zis. Și Prischi, cu veșnica lui țigară, ținută la tîmpla stîngă, s-a apucat să scrie acest bilețel. E scris în maniera absurdă din Însemnările unui nebun de Gogol. Am contribuit cu toții la „biletul de învoire”. Apoi Prischi l-a îndoit și mi l-a înmînat ceremonios, în felul lui greu imitabil. Recitind azi textul haios, am sentimente greu de deslușit, imprecise ca un fum de țigară încolăcit și apoi pierdut în văzduh. De bună seamă că petecul acesta de hîrtie poartă o nostalgie în el, deține ceea ce japonezii numesc mono no aware, o stare care s-ar putea traduce aproximativ prin „tristețe a lucrurilor”. Un personaj din Sembazuru (Stol de păsări albe e tradus titlul), romanul lui Yasunari Kawabata, e convins că o ceașcă de ceai shino poartă straniu amprenta rujului de buze al Doamnei Ôta, moartă cu mulți ani înainte. Miros „bilețelul de învoire” și simt emanarea transparentă a fumului de la țigara lui Prischi de acum un sfert de veac.