1.DIN SLUGĂ LA UN CRÂȘMAR BOIERIT MARE SERDAR (din Arhondologia Moldovei de Constantin Sion): BENCOVICI. sârb, pe la 1810. Având tata meu în posesie moșiea Bahnarii din ținutul Vasluiu au venit acolo un Constantin Bincovici gol ca vai de el, s’au tocmit slugă, la Angheluță, ce era crâșmar la ratoșul de la gura Muntenilor, unde au slujit câțiva ani, și mai în urmă s’au făcut tovarăș cu Angheluță, și s-au însurat cu o fată a unui Ioniță Buzdugan, dascăl bisăricei din Bahnari, și mai apoi cu Angheluță s’au mutat în Vaslui în vremea revoluției grecești la 1821, s’au proclamat sudit și ofițer rusesc și în tovărășie cu Augheluță au luat în posesie de la Logofeteasa Măriuța Ghica, moșiea Vasluiului și au ținut’o pân pe la 1829, când lipindu-se pe lângă gheneralul Mircovici viță-prezident, l-au întrebuințat în feluri de cercetări ca cinovnic rusăsc, pân la 1834 când s’au rânduit Domn Mihai Sturza, pe la 1837 fiind Logofătul Aleco Ghica ministru din lăuntru l’au rânduit polițmaistru la Galați, și l’au boerit cu rangul de serdar. Avea un fecior Enache, l’au dat in miliție, și s’au făcut ofițer. Femeea dintâi s’au spânzurat în eșitoarea caselor lui din Vaslui, de ciudă că el era îngurluit cu altă fernee. De vreo trei am s’au insurat al doilea cu Catinca, fata comisoaei .Zoița Hurmuzăchioae, fiica agăi Toader Carp, ce fusese măritată cu un polcovnic rusăsc Otenberg și rămăsese văduvă cu câțiva copii și cu moșiea ei Drăgeștii de la ținutul Vasluiului, ce o are zestre de la părinți.

2.LEGENDA BARABULOAIEI (sau historia incrementorum atque decrementorum gentis Barabulensis) – Era odată în Ţara de Sus, la apa Moldovei, dincolo de Zmeeni, între Bălăureşti şi Rădăcineşti, moşioara unei babe pre numele ei Barabuloaia. Era vădană sărmana Barabuloaie, dar avea şapte feciori nalţi ca bradu’, răi ca iadu’, hâtri ca gardu’:

pe Ion Barabulă, carele era poreclit Ţâşpoacă,

pe Ştefan Barabulă, carele era zis şi Poslete,

pe Antonie Barabulă, zis şi Trăscău,

pe Neculai Barabulă, numit şi Agheazmă,

pe Vasile Barabulă, având cognomenul de Chiolhan,

pe Basilio Barabulă (l-a făcut mă-sa cu-n venetic de venet, ce mai întracoace se zice veneţian), supranumit şi Boloboc sau Leică,

pe Simion Barabulă, zis şi Boghiţă.

Şi, văzând blastămăţiile pe care păgânul le făcea în pământul Moldovei, s-a tânguit Barabuloaia:

– Vai nouă! Pentru ce ne-am născut a vedea zdrobirea pământului românesc al Moldovii, cari intră pe mânurile vrăjmaşilor?

Pruncii ne mor de foame, tamazlâcurile de vite asemine, pământul îmbielşugat al ţărişoarei noastre pârjolit e, iar feciorii ei sunt ucişi de iataganele liftelor spurcate.

Toată podoaba Moldovii s-a luat: din slobozi, ajuns-am robi.

Frumuseţea şi mărirea noastră s-au pustiit şi le-au pângărit pre ele agarenii.

Pentru ce să mai trăim?

Şi mers-a Barabuloaia la apa Moldovii, şezut-a şi plâns-a amar.

Apoi curagiu prinzându, zis-a cu glas mare:

– Chiar dacă toate neamurile ne-au părăsit în faţa turcului, eu şi feciorii mei vom umbla întru neatârnarea Moldovii.

A scos Barabuloaia cobza (buciumul îl dăduseră Ţâşpoacă şi Poslete pe un burduşel şi trei glăji de răchie bistriţeană) şi a început să zdrăngăne din ea, ca să-şi cheme feciorii. Fraţii Barabuleşti venit-au dendată, zicându-şi că-i rost de ospeţe cevaşi.

Şi a ieşit Barabuloaia cu cei şapte fraţi Barabuleşti înaintea lui Ştefan Domn cel Mare, care umbla pe drumuri sâlhuie, ca lupul încolţit, să adune oaste de isnoavă, că pe cealaltă o sleise păgânul. Medelnicerul Ioniţă Dubău tocmit-a pre versuri sfătuirea celor doi:

Barabuloaia: Măria Ta, am şapte feciori

Aiştia-s! Tineri, sprinteiori

Să-i iei la oştire, pentru ţară moară.

Slobodă să fie din hotară în hotară.

Măritul Ştefan: Să trăieşti, Barabuloaie, bună patrioată!

Da’ viteji îs oare? Bărbaţi se arată?

Ori au suflet nemernic, de slugă,

Şi iepurele-i pune pe fugă?

Barabuloaia: Ba să am iertare, mărite stăpâne,

Nu le-o ia nainte nimenea la pâne!

Deşi-s obraze tinerele,

Ei ştiu sama la oţele.

Atâta doar că-s beţivi foarte

Chilesc din zori şi până-n noapte.

De mititei, de prichindei

Afion dădeam la sărmănei.

Puneam în el o leacă de mac

Ş-atuncea copilaşii tac.

Şi dorm şi dorm cât ce pleci.

(Odat’ era să doarmă-n veci).

Căci eu rămas-am de tânără vădană

Şi soarta îmi fuse mult crudă şi avană.

Îi adormeam pe-ai mei feciori,

Iar eu plecam încă din zori

Pe la cântători

La prăşit şi la cosit

La arat, la boronit.

De-atuncea pisănică

Garafa tot o rădică,

Oloiu’ nu-l duc la urechiuşă

De-i cu zghihară au frâncuşă.

Barabuloaia tace o vreme, se vede că o munceşte cugetul. Apoi:

Doamne, să mai ştii ceva,

Dacă nu te-i supăra:

Feciorii iştia-s dracu’ gol

Prin fete dau năpustă otrocol.

Nu afli verguri ne’ncercate

De dai ocol la şapte sate,

Pe unde ei hălăduiesc

Şi zilele-şi părăduiesc.

Că asta se ştie de dinainte:

Beţia trage şi libovul în minte!

În minte da’ şi în nădragi,

C-aşa-i în Ţara de Fagi

(Ba zicu că şi-n orice ţară

E-aceeaşi brânză ş-aceeaşi papară)

Măritul Ştefan: Ţi-a ieşit un sfânt din gură!

Nu degeaba eşti tu sură.

Laolaltă-s băutura,

Libovul, chiuitura,

Că te fac să uiţi de toate

Şi de frica de pacate,

Ba uiţi până şi de moarte…

Da’ ne-am luat cu vorba şi vremea-i târzie

Păgânu’ e-n jac, ţara-n mişelie

Feciori, pe mamă pupaţi

La bătaie când plecaţi,

Căci soarta-i haină, se ştie,

Când porneşti la bătălie

Iar inima mamei tremúră

Fără feciori în bătătură.

Sănătate, bun rămas!

Hai, c-am târziat un ceas.(fragment)

3.LIMBA ROMÂNĂ NU ESTE CA O DUMINICĂ – „Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întârzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun „brânză bună în burduf de câine”. Totuşi răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă ameninţa să strice bunul mers al lecţiei.

„Hai, Mihăiţă!” zice profesoara, apelând inconştient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, ştiut fiind că la această vârstă toţi copiii sunt îndrăgostiţi un pic de profesoarele tinere şi frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandreţe mocnită faţă de surorile ce-i îngrijesc.

Dar elevul nu răspundea. Sau nu putea să răspundă. Se uita ţintă la poetul acela blonziu, cu ochi apoşi şi buze parcă împletite, care spusese că limba română e ca o duminică şi care-l privea acum parcă ironic din perete. Tăcerea se lăsă ameninţător peste întreaga clasă. Directorul, care venise în inspecţie, ridică nedumerit privirile din hîrtiile sale.

„Ramona, răspunde tu”, încercă profesoara să salveze situaţia.

Ramona, fetiţa cu codiţe din faţa lui, răspunse conştiincios: „Poetul vrea să spună că limba română este ca o duminică pentru că este frumoasă ca o duminică”. Siguranţa de pe faţa ei inteligentă, nesuferită, îl făcu pe Mihăiţă s-o urască pentru o clipă. Simţea cum ceafa ei îi arată limba.

„Ia să vedem: de ce duminica este frumoasă?”

Profesoara îşi îndreaptă din nou privirile spre el. Dar el simţea că nu poate răspunde. Profesoara se apropie. Fusta ei mirosea a proaspăt călcat şi a ceva aromitor ca-n bucătăria de vară a bunicilor. Ar fi voit să-şi lipească obrazul de această fustă şi să-i explice apoi profesoarei că nu poate să răspundă. Dar ştia că la şcoală nu se poate purta ca acasă. La şcoală se face şi se spune totul altfel.

De ce este frumoasă duminica? Se gândi la duminicile lui din cartierul construit în hăul cernoziomic al marginii oraşului: cu ziduri coşcovite şi porci crescuţi în coteţele din spatele blocului acoperite cu celofan, cu pisici şi asfalturi în călduri, cu Mariţa din colţ vânzând seminţe, cu plopi schilozi şi fete mestecând „ciungă” şi cu alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul „copilăriei copilului universal”, cum scria în manualul său de limba română. Duminicile se plimba la nesfârşit cu copiii de seama lui între Borcan (clădirea din sticlă a postului de poliţie) şi Staţia cadavre moarte (era un afiş acolo: „A nu se depozita cadavre moarte”), cele două capete ale cartierului. Dincolo de cartier urma pământul negru-negru din jur, descusut de arături. Cum să fie acele duminici asemeni limbii române? Îşi închipui un limboi luuung, bălos, întins de la Borcan la Staţia cadavre moarte, atârnând peste blocurile pătrăţoase, peste balcoanele cu rufe, prin scările murdare şi întunecoase, între buticuri şi afişe electorale rupte, între beţivi mătăhăind descheiaţi la prohab, optimişti şi generoşi, şi femei cu sâni monstruoşi, oh, acele femei ieşind urlând din apartamente, între scrâncioburile cariate de rugină, atârnând strâmb ca nişte spânzurători, şi mame în capoate matlasate aşteptând buteliile.

„E-hei, zeamă de ciomag i-ar trebui lui”, auzi glasul directorului din fundul clasei. Îl ardeau privirile dezamăgite ale profesoarei. Mirosul acela aromitor, care venea dinspre ea, nu mai emana…

Însă el nu putea răspunde. Se gândea la limba vânătă, umflată a lui nea Stelian, pe care-l văzuse spânzurat într-o mansardă printre rufe pe sârmă, la mirosul de tocăniţă, de gunoi uitat în pubele, de cauciuc ars şi şobolani cu ochi vicleni. Gândul îi zbura bezmetic la vaierul tramvaielor rotindu se bete la rond, sub soarele negru, la hohotul astmatic al unui acordeon de beţiv în duminici după-masa, când se dansa îndrăcit, până la epuizare, la albeaţa pâcloasă, de ciment, a cerului, la subsolurile bâhlite…

Tăcea… tăcea…

Apoi spuse hotărât, în ciuda viforului dinspre director, în ciuda privirilor mângâioase ale profesoarei, în ciuda Ramonei cu codiţele ei atârnând cuviincios, atât de cuviincios, în ciuda tuturor, a întregii lumi: “Nu, limba română nu este ca o duminică”.