Dacă dragostea ar fi de ajuns…
Othello după William Shakespeare, noua producție a Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște, pusă în scenă de regizorul armean Suren Shahverdyan, a pornit, așa cum a mărturisit într-un interviu Valeriu Andriuță – cel care semnează traducerea și adaptarea piesei – cu acela care urma să-l joace propriu-zis pe Othello. Marile texte, care au drept titlu numele eroului, nu pot exista fără un actor potrivit care să dea viață personajului ce reprezintă însăși rațiunea de a fi a piesei.
Acest actor este Liviu Cheloiu. Prin statura sa a împlinit cerințele fizice ale personajului care trebuie să fie impunător, să exprime măreție, să-i lucească în ochii aprigi toate victoriile repurtate. Actorul împletește în expresia sa scenică sângele rece, sălbăticia cuceritorului și uimirea sinceră în fața candorii Desdemonei.
Ceea ce caracterizează întregul spectacol este o măsură, un echilibru care face ca povestea să fie umană, nu o montare distantă care epatează în vreun fel. Atât în viziunea regizorală, cât și în scenografia, semnată de MC Ranin și de Raluca Frățiloiu, se păstrează ideea de minimalism. Aceasta a conferit spectacolului suflul modern și a contribuit la apropierea de public.
Atmosfera este una simbolistă: lumina scenică predominantă este de culoare albastră, ceața se lasă adesea peste castelul venețian, valurile se aud lovindu-se de țărm, sunet repetitiv care sugerează ideea de eroziune, dar și de perpetuă spălare a ceea ce este rău, urât, josnic. Personajele își deschid mereu sufletul în exteriorul castelului, în fața mării. Destăinuirile sunt însă pândite aproape fără excepție de păsările care croncăne, prevestind neîncetat nenorocirile ce au să vină. Ele, creaturi întunecate, amplifică aerul simbolist al montării.
Desdemona, în interpretarea tinerei actrițe Andrada Fuscaș, capătă conturul unei ființe ingenue, inconștiente de senzualitatea ei. Vioiciunea, sensibilitatea și mărinimia o caracterizează la fiecare pas și contrastează cu firea închisă, mai rece, mai sălbatică a lui Othello. El găsește în ea liantul prin care își poate salva sufletul de la împietrire. Ceea ce s-ar putea numi dualitatea Desdemonei vine din naivitatea cu care vrea să ajute pe oricine și din plăcerea copilărească pe care o găsește în joc (se dă în leagăn, se ia la întrecere, îl imită pe Othello dând ordine). Ea este asemenea unei raze de soare care străbate întunericul celorlalte conștiințe mâncate de invidie, de ură, de neputința de a iubi, stăpânite doar de dorința de putere. Zâmbetul nu o părăsește niciodată, chiar dacă Othello o chinuiește cu bănuielile lui cultivate îndeaproape de machiavelicul Iago, jucat de Mircea Silaghi. Interiorizarea urii care clocotește împotriva lui Othello i-a lipsit acestui personaj-cheie care declanșează conflictul piesei. El este susținut de scurtele apariții ale lui Cassio (Daniel Niță) și ale lui Roderigo (Radu Câmpean). Potrivita alăturare dintre cei doi actori din rolurile principale necesită profunzime, dar aceasta se câștigă, de cele mai multe ori, după mai multe reprezentații. Celelalte două personaje feminine, Emilia, interpretată de Ela Ionescu, și Bianca, de Camelia Pintilie, nu sunt niște personaje schematice, în ciuda intervențiilor destul de scurte. Îți poți da seama de caracterul fiecăreia, dar, la fel de bine, abstractizate, ele întruchipează niște psihoze feminine: dorința de a face favoruri soțului pentru a fi apreciată, respectiv disperarea de a nu fi părăsită pentru alta.
Un moment expresiv în derularea acțiunii, care are nevoie de mai multă intensitate, este scena în care Iago leagă scaunele de Othello îngenuncheat. Metaforic, Iago îl înfierează pe Othello prin spinii geloziei pe care îi sădește în sufletul lui unul câte unul: îl leagă de poveri. Desdemona încearcă să recompună realitatea, reașezând scaunele în ordine. În strădania ei e necesar să simțim paradoxul speranței și al disperării care trăiesc în aceeași ființă. Ea nu vrea să se resemneze și crede că dragostea adevărată este mai puternică decât gelozia și mai mult decât de ajuns pentru a-și demonstra nevinovăția. Avea să se înșele, în naivitatea sa. Precum dragostea, gelozia este la fel de oarbă. Numai că una construiește, iar cealaltă distruge.
Montarea mai surprinde o nuanță: Othello o omoară pe Desdemona nu doar din gelozie, ci și din obișnuința de a ucide. Uciderea celui ce i se opune este pentru maur o cale firească de a rezolva ceea ce îl apasă.
Muzica este, de asemenea, un element important al spectacolului, însoțind stările personajelor. Accentele de tango, accentele melancolice, țiuiturile (care amintesc de sunetele pe care le scoate un sistem de operare atunci când se strică – aici fiind vorba de mintea lui Othello, care treptat se autoînveninează, se autodistruge) merg mână în mână cu adaptarea refrenului „Heaven, I’m in heaven”. Sună ca o amintire a paradisului, aflat acum în descompunere și este, totodată, un ecou prevestitor al morții, care parcă îi cheamă pe Desdemona și pe Othello să se reîntâlnească pe tărâmului lui Hades.
RUXANDRA VERA ȘTEFAN a studiat Teatrologie, la UNATC – București…