Se spune că viaţa ne oferă ce merităm. Dar, dacă nu merităm ce primim şi alţii nu primesc ce merită?

 Îl priveam tăcut. Chipul îi era palid şi însângerat. Era în viaţă. Dar striga, repetând ceva la nesfârşit. Nu înţelegeam ce spune. Oare conta? Mă întreb ce păţise. Părea un tânăr chipeş. Părea, poate chiar fusese. Înalt, slab şi parcă, nelămurit. Nelămurit de ceva. Şi se uita într-un singur punct. Îl fixa cu privirea.

 – Sabin Alexandru, strigă asistenta.

 Părea o femeie de vreo 50 de ani, dar cred că avea mai puţin. Munca în spital îi accelerase trecerea timpului.

 – Ce a păţit acel bărbat?

 Femeia tăcu şi preferă să nu spună nimic. De ce nu spunea nimic? Eu voiam un răspuns.

 – Ce a păţit acel bărbat? am repetat.

 Se întoarse cu spatele, dând să intre în cabinet.

 – CE A PĂŢIT ACEL BĂRBAT? am ţipat.

 Femeia se opri şi înţepeni.

 – RĂSPUNDE-MI LA ÎNTREBARE, CINE E ŞI CE A PĂŢIT ACEL BĂRBAT?

 – Este fiul meu şi tocmai a avut un accident de maşină.

– Şi de ce nu mergi la el? Ce e cu tine?

– Scuză-mă, domnişorule, dar acum mă aflu la serviciu.

Atunci am văzut holul spitalului. Pereţii erau albi, podeaua verde. Atunci am văzut viaţa. Serviciul înaintea sentimentelor. Demnitatea înaintea familiei. Rangul social înaintea umanităţii. Atunci am realizat că mă aflu în prezent.

 – E FIUL TĂU! Serviciul e mai important decât el?

 A intrat în cabinet. A închis uşa şi am auzit-o cum începe să plângă. Nu ştiam că „vocile” plâng. L-am auzit din nou pe acel bărbat strigând. A venit un doctor şi l-a injectat cu ceva. Probabil un somnifer. Bărbatul a tăcut şi a adormit. Nu am mai suportat. Am ieşit afară din spital. Parcul era în apropiere. M-am aşezat pe o bancă şi am privit cerul. Oare cum e sa fii nebun? Nu ai sentimente, nu te doare nimic. Sau, poate aşa credem noi, oamenii normali. Bărbatul acela era nebun. Accidentul l-a înnebunit. Oare merita asta? Indiferent ce ar face, oamenii nu ar trebui să înnebunească. Nu merită asta. Nu toţi.

 Albastrul cerului era întins la nesfârşit. Ştiaţi că îmi place să descriu cerul? E locul meu preferat. Păcat că nu pot să plutesc pe un nor şi să văd marea sărată cu peştii săi minunaţi. Aş vrea să văd munţii şi să arunc cu zăpadă în păsări. Poate cândva, o avalanşă va da peste oamenii răi. Mi-ar plăcea. Dacă aş zbura, aş vrea să o fac deasupra copacilor. Să le ating vârfurile. Mereu am vrut să fac asta. Şi aş mai vrea să văd întreaga panoramă a oraşului. Multe case, dar şi mai mulţi oameni. Fiecare om are un vis. Sau mai multe. A doua zi m-am întors la spital. Voiam doar să văd ce mai face bărbatul. Nu l-am mai găsit. În timpul nopţii se aruncase de la etaj. Nu îl supraveghea nimeni în acel moment. Medicii erau la fel ca şi ieri. Mă întreb daca le păsa.

 Vă amintiţi când v-am spus că îmi place să descriu cerul? Atunci o să vă spun de ce: pe cer nu se află decât nori. Numai şi numai nori. Niciun pericol de pe pamânt, nici oameni răi, nimic rău. De fapt, acolo nici nu sunt oameni. Sunt doar nori albi, pe un şevalet albastru, pe care mai apare din când în când, o pată neagră de acuarelă. Uneori nu sunt nici nori.

 Uneori acolo nu e nimic.

SABIN RUSU are 14 ani, e târgoviștean și ne salută cu romantismul vârstei lui…