Şerban FOARŢĂ – Păsări albastre

Păsări albastre

Serban FOARTAESEU DE VORBOTANICĂ SAU MARGINALII LA MICOLOGIA LUI EMIL BRUMARU – Era o duminică de toată frumuseţea. O duminică de toată frumuseţea e una când plantele (adică florile, cum le numeşte lumea ignorantă, – pentru care păsările nu sunt animale, de unde şi sintagma „păsări şi animale”, în loc de păsări şi mamifere); într-o, deci, duminică splendidă, florile se apucară să tăifăsuiască. Erau atât de vorbăreţe, încât, în mai puţin de două ceasuri, se iviră specii inedite, mai bine-zis: hibrizi sau corciuri, – ca, bunăoară, sindrofilul, pălăvrăsadnicul sau treanca-creanga, în cap cu vorbura, fireşte.Straniu era că se înţelegeau, indiferent de graiul propriu. De fapt, erau, cu toatele, de-acord, că zarvazatul (care, între triasic şi cretacic, se comercializa la aprozaur [!]) e, cu asupra de măsură, exploatat de ciorbagii sau de supişti. (De vegetarieni şi de vegani, legumitorii legumelor, adică, nu mai e cazul să vorbim) Lozinca adoptată fu aceasta: Ciorbă multă, sărăcia pomului!

Dar, ca mai totdeauna, în astfel de situaţii, solidarităţii îi luă locul cea mai penibilă dihonie: legumedele apreciau furtunul, pe când uscactuşii îl dezavuau. Aceştia ultimi nu erau, fireşte, aborigeni, nici nu primiseră cetăţenia necesară participării la alegeri; ţepoşi, însă, din fire, nu se găsi, în toată flora, o singură plantă care să le nege ilegitimul şi ilegalul drept de vot.
Singur limbutaşul ar fi fost împotriva uscacteelor uzurpatoare ale acestui sacrosanchi (!) drept, – de nu s-ar fi ivit, spre seară, dintre alabamele băloase şi vinetele care, împreună cu (tot pătlăgele), roşiile răscoapte îl evocau pe Winnetou si Pieile lui Roşii, de nu s-ar fi ivit, ziceam, pe negândite, ierbivorbul. Şi ce dacă,-mi veţi spune Dvs, se va fi ivit acest hibrid?
Vă înţeleg, desigur, nonşalanţa, dar se cuvine să remarc că nu se ştie, încă, foarte bine dacă ierbivorbul respectiv este o iarbă vorbitoare sau un veritabil ierbivor. Or, în această eventualitate, e limpede că ierbivorbul a devorat întreaga floră vorbitoare, începând cu iarba verde (de acasă) şi terminând cu euforbul (care e orbul cel mai euforic din câţi, până în ziua de astăzi, se cunosc).
PENTRU EMIL BRUMARU – Dragă Emil, cam care buci?! Cam care fese?! Facebook-ul ezită între ele, cum, după Valéry, poetul ezită între son şi sens. Deocamdată, scumpa noastră Leana stă cu fesbucile în nisipul neaoş întru mai buna lor siliconare… În rest, vorba lui Vintilă Ivănceanu, pe vremea celeilalte Leanţe: „Heleno, n-am avut onoarea/ cu sânul tău să mă-ntâlnesc!”
VIOLET – Copil, dintre culori, iubeam violetul, în toate tonurile gamei lui; cu o excepţie: violaceul, pe degete, de creion chimic, şi cu o vagă preferinţă pentru amabilul lila, – plăpândă nuanţă ce-ar avea într-însa, după Goethe, „etwas Lebhaftes ohne Fröhlichkeit”: o vioiciune fără bucurie… Să fie asta definiţia mea?! Nu mai ştiu, astăzi, dacă, pentru mine, culorile erau, să zicem, strictamente, nişte „universalia ante res”. Ipostaziabile, însă, erau, – ca în Bacovia.
Pe care, pe la 15 ani, impenitent estet precoce, îl citeam la îndoielnica lumină a unui bec înfăşurat în ţiplă mov, – să „fâlfâie, pe lume, violetul”… Sau, doar, să „pâlpâie” plăpândul liliachiu! P.S. Remarcabil e că, după cinci decenii, cineva nemaiîntâlnit de-atunci, şi-a adus aminte de acestea, după cum rezultă dintr-un mail (adresat mie într-un Friday, January 26, 2007 1:39 PM, de-o prietenă cu care, încă, mă „vuvoaiam”, anume Flori Bălănescu), pe care, pentru autenticitate, îl transcriu, fără diacritice, mai jos: „Stimate Domnule Foartza […], ca sa vedeti ce mica este lumea. e de ceva timp la noi in editura un domn care se ocupa de niste auxiliare scolare […]. si, cum mi-a spus ca este din Severin (si stiind ca se ocupa de limba si lit.rom.) l-am intrebat daca il cunoaste pe Schrbn Frtz. Cum sa nu, mi-a raspuns, am fost colegi de liceu, el locuia pe Ilie Pintilie, unde era si internatul meu. un tip foarte educat si cult, scria poezii inca de atunci… mi-a parut sincer picat in nostalgii, mai ales ca si-a amintit cum v-a vizitat odata si a fost surprins sa constate ca va pregateati atmosfera pentru a-l citi pe Bacovia (atirnind de bec o hirtie creponata mov…). a marturisit ca pe vremea aceea dsa nici nu aflase cine este Bacovia…” Nu mai ştiu, astăzi, cât de „foarte educat şi cult” eram în ’57, într-a IX-a; dar ştiu că unele tentaţii ale mele erau de ordin, mai ales, cromatic…”

OFRANDĂ – Mă gândesc că Abaţia din Melk, la care trimite Veronica Kirchner, merită o poezioară, drept ofrandă:
– Un’ te duci, melcule?
– La fraţii din Melk.
– De ce, codobelcule?
– Fi’ndcă sunt melc.
– Da’ ce-ţi trebui’ ţie,
ins de umbră şi tină,
o abaţie
benedictină?
– Păi nu-mi trebui’, oare,
prin umbră şi tină,
aceeaşi răbdare
(benedictină),
când, în 12 min,
fac 1 m*, – nu mai mult!
– Fie: Amin,
melcule cult…
———————-
* Se citeşte cum se vede: [douăşpe] min & m [„mî” sau „em”] !
EDITURA DIACRITIC & HORIA BOJIN – Un gând bun, poetului Bodnaru (ca şi „secundului” său, Dragoş Croitoru), ce se ingeniază,-n Timişoara (care, vorba lui Baudelaire, „n’est pas poète”!), să pună, cum se zice, de-o nouă editură: Diacritic, cu, de pe-acum, frumoase performanţe, – şi căreia-i urez La mulţi ani buni ! O menţiune cât se poate de specială, graficianului Horia Bojin, care ilustrează cartea lui Gabriel Timoceanu… O face în creion cu mină gr(o)asă, în nuanţe (îndeobşte, calde) de ocru-brun, precum pământul reavăn, – în care el seamănă/(în)scrie literele unui alfabet mai mult sau mai puţin baroc… Ceea ce rimează, într-un fel, cu „pământitatea”, dacă vreţi, a poeziilor de faţă, în sensul unei antimetafizici manifeste, al unei fizici fără transcendenţă.
GABRIEL TIMOCEANU, „GALBENURI ŞI OBOSELE” – O carte amară a unui poet scrutându-se pe sine însuşi peste umăr, pieziş şi fără urmă de condescendenţă, într-o oglindă care nu-l flatează şi care nu-l iubeşte. Nici el pe ea: oglinda ca o apă a înecului slabilor de înger, precum Narcis, – o apă rece numai bună să-i îmbete pe însetaţii de ei înşişi; „ei înşişi” nu ca interioritate, ci ca, numai, vană aparenţă, ce-şi fac din sine chip cioplit, adică idol. Departe de-a se idolatriza, Timoceanu nu-şi e sie însuşi drag, ci, mai curând, străin, ostil: îndepărtat (ca antonim al lui „aproape”, al aproapelui ca substantiv). De unde şi sarcasmul inclement cu care vede-se pe el, ca, în vreo „Satiră. Duhului meu”, uitatul, azi, Alexandrescu. Poetul pare, fără să se plângă, un vulnerat iremediabil, de unde, între altele, blazarea şi sarcasmul (inclusiv acela anticalofil), ca şi, uneori, umorul negru, în ciuda tandreţii subreptice şi anevoie de ascuns. În alt registru, „Galbenuri şi obosele” ar putea să se cheme, dacă vreţi, „Critica raţiunii tandre şi a puterii de iluzionare” ! Cu tot exerciţiu-i, însă, de cinism (unul defensiv, se înţelege), Timoceanu e, la rându-i, un… „Ungaretti/ uomo di pena/ ti basta un’illusione/ per farti coraggio”. – Niciun poet nu scapă, finalmente, de iluziile ce-i dau (puţin) curaj:
„Căzusem bolnav de cât erai de albă,
În febra-mi îmi aminteam totuşi Cartea.
Dar nu-mi păsa, voiam să trăiesc,
Păi tu aveai un surâs ce-şi urma curbele
Lui minunate.
Au venit cu bani, cu palate:
Niet, le-am zis, pe ungureşte,
Voi nu vedeţi ce umbră, ce vagă,
Voi nu vedeţi că ea, acu’, cât noi vorbim,
Păleşte.
Ieşiţi afară.
Am scos altaru’ din biserică,
L-am pus pe păşunea asta –
Era de aur.
Corul, l-am luat cu mine, că băga
Bine înalte.
Stăteam pe vârfuri ca să văd –
Peste capete se adunase popor,
Neamuri proaste.
Comentau, auzeam în mulţime:
„Ce-a găsit dom’le la asta,
O spălăcită”.
Da, ei erau orbi, ei erau o viitoare
Turmă de porci ce urma să sară
În prăpastie, ei…
S-a lăsat seara apoi,
Lumea s-a dus acasă.
Stăteam pe vârfuri şi mă uitam
La tine cât erai de spălăcită
Şi te iubeam.