CASA  POGOR  –  Constituită la doar patru ani după Unirea Principatelor, Junimea lui Titu Maiorescu, P.P. Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Creangă va reprezenta o adevărată academie a germinării talentelor literare și a dezvoltării criticii literare românești. „Convorbirile Literare” vor purta mesajul Junimii în întreaga țară și dincolo de hotarele ei din acel moment, mai cu seamă în rândurile românilor din vecinătate. Casa Vasile Pogor a slujit adeseori drept gazdă a întâlnirilor, agapelor și polemicilor junimiste.

AMINTIRI  DIN…  COPILĂRIE  –  „În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De aveţi răbdare, că bunătate întotdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea plângerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins. Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea. Pompiliu, d-l. Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea”. (Scrisoare a lui Ion Creangă către Titu Maiorescu, 19 septembrie 1887)

ÎN VIZITĂ  LA  MIRCEŞTI  – În vizită la „acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.

Un Alecsandri care evocă în frumoase versuri locul creației sale de la Mircești, unde se retrăgea de asprimea iernii și se angaja într-un frumos schimb epistolar cu prietenul său Ion Ghica.

„Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângâios,
Şi cadrele-aurite ce de păreţi sunt prinse
Sub palida lumină apar misterios. […]

Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână
Când scriu o strofă dulce pe care o prind din sbor […]

O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!…

Atunci inima-mi sboară la raiul vieţii mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Şi-atunci păduri și lacuri, şi mări şi flori de stele
Intoană pentru mine un imn nemărginit.”

Academia Română i-a ridicat un frumos mausoleu-capelă marelui poet în anii 1925-1927, respectând astfel voința sa testamentară. Arhitectul a fost academicianul Nicolae Ghica-Budești.

DESPRE  PALATUL ŞTIRBEY –  Capela familei Știrbey (Știrbei) de la Buftea a fost proiectată de danezul Theophil von Hansen într-un an politic turbulent în Europa și în România (1871), finalizată în atmosfera mult mai senină a lui 1890, capela străjuiește somnul de veci al fostului domnitor Barbu Dimitrie Știrbey, al „Prințului alb” Barbu Alexandru Stirbey, fost Președinte al Consiliului de Miniștri, Administrator competent al Domeniilor Coroanei Regale, cumnat al celui mai important om politic român interbelic, Ioan I.C. Brătianu, al lui Nicolae N. Ghica-Comănești, fost guvernator al Băncii Naționale a României, al altor membri ai familiei Știrbey. Capela constituie o reușită arhitectonică a stilului eclectic. Arhitectul danez – ce a studiat și a lucrat mult timp în Grecia – a reușit o inspirată încadrare în ambientul creat de parcul familiei și de palatul amplasat în fața lacului. Îmbinarea fericită dintre elemente bizantine, neoclasice și turnulețele neogotice face din acest monument unul de referință al acestei perioade. Atrag atenția cupola de extracție neobizantină, copleșitoarea îmbinare a culorii roșiatice a fațadei din cărămidă aparentă cu albul scărilor din marmură, măiestria cu care sunt realizate aceste scări ce își dau întâlnire sub minunatul pridvor ce străjuiește intrarea în gropniță, crucile ce decorează partea superioară a monumentului, ornamentele neoclasice, coloanele, voltele, crucile ce înconjoară cupola. Capela a fost pictată de pictorul neoclasic Gheorghe Tattarescu, rudă cu familia Știrbey, în anul 1890. Turnulețele neogotice creează și o unitate stilistică cu Palatul. Arhitectul von Hansen s-a bucurat de o excelentă – și binemeritată, am putea spune – reputație, fiind cel căruia i s-au atribuit clădiri însemnate precum Academia din Atena, Observatorul Astronomic din aceeași țară, Biblioteca Națională a Greciei, Parlamentul Austriac, Sala de Concerte a Filarmonicii vieneze, Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” din Viena și multe altele. Capela de la domeniul familiei Știrbey și cea de la Filiași, a lui Dumitru Filişanu (1808-1883), reprezintă marca creației sale în România. Afectată de cutremurul din 1977, vandalizată de profanatori de morminte în anul 2002 și folosită, cu totul nepotrivit, de către noii proprietari ca loc de desfășurare a unor ceremonii de cununie, capela rămâne un fermecător memento al gusturilor elitelor românești din ultima parte a secolului al XIX-lea.

UN FRAGMENT  –  Scriitorul Robert Musil (1880-1942), citat de Niall Ferguson („Războiul lumii”, p. 73), o frescă a perioadei de sfârșit a Belle Epoque: „Din spiritul liniștit al ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, brusc, în întreaga Europă, s-a iscat o febră incontrolabilă… oamenii se închinau entuziaști eroilor și aderau entuziaști la crezul Omului de Rând; erau deopotrivă credincioși și sceptici… visau la castele vechi și alei umbrite de pomi… dar și la prerii, orizonturi vaste, forje și mori de apă… Unii se avântau înainte… spre noul, neînceputul secol, în timp ce alții se mai distrau pentru ultima oară în cel vechi.”

SILVIU  MILOIU  este profesor universitar, la Universitatea VALAHIA, din Târgoviște…