1. Diminețile în care prindeam fluturi erau printre preferatele mele. Din palme îmi imaginam cum ies mici zâne care urmau să mă vrăjească și parcă auzeam glăscioare care îmi cântau la ureche fel de fel de imnuri întortocheate… Zău, când eram copil, țineam ochii strânși, strânși, și număram secundele și minutele, trăgeam de timp, numai să nu se termine ziua. Mare fiind, timpul trece cu o rapiditate înspăimântătoare, care mă lasă buimacă, să nu mai spun că mă sperie teribil gândul de a dispărea complet de pe fața pământului. Și nici măcar fluturi nu am mai văzut, dovadă că poate și-au găsit un loc mai bun decât pământul ăsta care se învârte cu o viteză uimitoare. Continuă să citești →

* într-o zi vom cuceri lumea

Picioarele prea lungi, pilota prea mică, ne imaginăm cum un câine rău stă la pândă și ne va mușca în orice secundă. Râdem cu poftă și primul lucru pe care îl făceam când ne ridicam din pat, e să ne uităm afară, la nori. Norii mari și pufoși, un fel de vată de zahăr fără gust, ne imaginăm că într-o zi vom cuceri lumea cu imaginația noastră și că vom merge la Hollywood să facem filme naive pentru oameni mari. Continuă să citești →

Dar vezi tu, râdem noi râdem, dar singurătatea nu scutește pe nimeni, și nici moartea, așa că îl ascult pe Kurt pentru că a trăit cândva, poate într-o garsonieră la fel de mică, și plângea ca un descreierat când își scria versurile, și mai târziu s-a sinucis pentru că prea multă lume îl asculta, dar prea puțină îl înțelegea/ pricepi tu cum stau lucrurile.

Ce vreau să spun, de fapt, cu toate acestea? Data trecută… Că încă de mici, învățam să ne luăm rămas bun. Mai întâi de la o bicicletă Pegas pe care ai străbătut un oraș întreg, pentru ca mai apoi de la strada pe care ai făcut primii păși. Curtea bunicilor o să rămână neschimbată, dar nu o să îți mai dea aceeași senzație pe care ți-o dădea când o descopereai în copilărie, iar apusurile vor exista în continuare, dar nu vor mai fi privite la fel. Încetul cu încetul, învățăm să ne luăm rămas bun de la lucruri din ce în ce mai importante: de la o mână de bunic peste care au trecut anii, de la motanul care a crescut în același timp cu tine și care ți-a lăsat, totuși, o cicatrice pe mână pentru toată viața, ca să se asigure că nu îl uiți; de la vocea mamei care nu mai sună chiar ca atunci când te învăța să cânți, ba chiar și de la blugii din liceu care acum abia te mai cuprind. Continuă să citești →

De când mă știu, am fost atentă la oamenii din jurul meu, am apreciat ce era de apreciat, ce nu mi-a plăcut am păstrat în mintea mea, știind prea bine că unele lucruri nu se strigă în gura mare. De când mă duceam cu bunica la pâine, deci pe la vreo 4-5 ani, am putut observa nefericirea din ochii unora care, dimineața, la ora 8, luau prima gură de bere, iar seara, când stăteam la măsuța din grădină, îi putem vedea trecând pe stradă sprijinind gardurile și murmurând ceva ce nu puteam înțelege. Continuă să citești →

De fiecare dată când trec pe lângă o căsuță dărăpănată, stau și mă întreb câți oameni s-au iubit și au suferit acolo, câți au plâns de fericire sau de tristețe, câți au primit cadouri de ziua lor și câți s-au simțit cei mai fericiți de pe pământul ăsta. Și apoi realizez că, odată cu fiecare zid crăpat și geam spart, au dispărut puțin câte puțin și ei. Continuă să citești →

Mă uit la televizor foarte rar spre deloc, iar daca nu l-aș vedea stând pe dulap, cred că nu l-aș deschide niciodată. Cu toate acestea, după o zi de muncă, facultate și îmbrânceli de la niște domnițe mai… în vârstă, le-am putea numi, care vor să prindă neapărat un loc în metrou, ajung ostenită acasă. Dau drumul la televizor, mai mult ca să am un sunet de fundal, și încep să-mi văd de treabă. Când deodată, mă izbește! Cum ce? Reclama care, pe cuvânt, chiar ajunge să-mi facă ziua mai bună prin simpla constatare că cineva e nițel mai prost ca mine (bine, acel cineva e şi mult mai bine plătit, moment în care se rupe firul și mă deprim cumplit).  Continuă să citești →