1.Despărțiri, retrăiri…

What I was really hanging around for, I was trying to feel some kind of a good-by (J.D. Salinger, The Catcher in The Rye)

Aveam vreo doisprezece ani când am ascultat prima dată Roxette. Prima casetă mi-a cumpărat-o tata de undeva, pe lângă piața Unirii, avea coperta scrisă la mașină și era din cele de nouăzeci de minute. După ce am ascultat-o și reascultat-o la nesfârșit, m-am declarat fan și am început să mă comport ca atare: de la inscripții pe ultima pagină a caietelor la insigne „home made”, lipite pe cartonașe și fixate cu ace de siguranță, de la postere lipite pe pereți și uși, tunsoare precum cea a solistei, toate le-am pus în practică. Îmi imaginam că sunt cel mai mare fan al tuturor timpurilor, iar visul meu suprem, intangibil, era să fiu prezentă la un concert al lor. Continuă să citești →

Unde se duc amintirile atunci când devin amintiri? Cum ajung să devină uitare? Cele frumoase sunt aranjate într-un raft elegant, pe categorii și cele neplăcute zac aruncate de-a valma într-o ladă de lemn prăfuită, într-un subsol întunecat? Și cum le trăim din nou, ce buton declanșează întoarcerea în trecut? Dorim cu disperare să le stocăm pe carduri de memorie din ce în ce mai mari, apoi uitam de ele și ni le reamintim când nu mai avem spațiu de stocare. Continuă să citești →

N-am întrebat-o niciodată, dar cred că anotimpul preferat al bunicii mele era toamna. Era acel moment al anului în care se bucura de roadele muncii ei, era ocupată și mulțumită de mersul lucrurilor. Continuă să citești →

Și au fost „sărbători fericite”… Paștele e sărbătoarea mea preferată, probabil din momentul în care granițele dintre copilărie și maturitate au început să se împletească.

Nuanțele de verde începeau să se amestece în copacii din jurul blocului, zilele începeau să fie mai lungi și soarele să le încălzească. Continuă să citești →

Apoi au venit iar zilele gri, reci și scurte, trezite cu greu la viață de nopți înghețate sub un cer arămiu. Blocurile fantomă dansau cu umbre amorțite de teamă și așteptare, copaci dezgoliți le însoțeau în tăceri profunde, braț la braț, spre lumina timidă a dimineților. Tramvaie goale mergeau pe șine, greoaie de atâta întuneric. Oameni încruntați se grăbeau spre casele lor, nemaivăzând nimic în jur. Iar apusul, apusul se ascundea uneori sub ceruri joase și clădiri înalte, biciuit de aerul înghețat. Continuă să citești →