GÂNDITOR LA HAMANGIA  –  Trecusem binișor de pubertate și, pentru că după vârsta asta te apucă așa, un fel de spleen universal, am început într-o zi să îl citesc pe Kant. Immanuel, vreau să zic. Ăla cu Rațiunea. După cum se vede însă și din poza de mai jos, a trebuit să ies foarte des la aer. Nu am înțeles nimic! Continuă să citești →

NATURALEȚE  –  Când merg la mare, intru în apă până la brâu sau până la piept dar de acolo mai departe nu mai știu ce să fac. Stau așa, ca prostul, în picioare. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, văd bărbați și femei care înoată, copii care țipă ca apucații și mingi colorate care zboară prin aer. Mie nu îmi vine să înot și nici să mă bag cu capul la fund. Dau de câteva ori cu mâinile prin apă ca să mimez un fel de naturalețe și pe urmă nu mai am nimic de făcut. O pornesc înspre plajă. Ies pe mal și sunt foarte ușurat că am reușit să ies din mare. Mă depozitez pe cearceaf! E bine aici, la mare! E foarte bine! Continuă să citești →

CĂLDURĂ MARE  –  Mi-am rezervat, prin sistemul „early booking”, un loc privilegiat în cea mai selectă zonă a iadului. Mi s-a distribuit un cazan personal de cupru, mic, prevăzut cu orificii pentru micțiune, în care un drac cu coarne mari, puse de consoartă, te unge pe spate de la ceafă până la noadă cu smoală plăcută. Cazanul e așezat în chiar primul rând de lângă scena unde femei păcătoase dar enervant de frumoase, damnnate de-a pururi, (și ăsta e un lucru bun) sunt penetrate ziua și noaptea de dracul gol, în văzul lumii. Totul într-o atmosferă VIP încărcată cu cei mai fini vapori de pucioasă. Am făcut această investiție postumă luînd în calcul lipsa de ozon și excesul de popi. După câteva calcule făcute cu pixul pe un șervețel (vezi formula: Q=mcΔt) în timp ce beam o bere la terasă, mi-a ieșit că, cu încălzirea asta globală, în curând raiul și iadul vor ajunge la aceeași temperatură.  Am făcut, prin urmare, rezervarea pe loc!

ȘNUR DE MĂRȚIȘOR  –  Eu am crezut multă vreme că atunci când un bărbat și o femeie se iubesc și trăiesc împreună, ei se înfășoară unul după celălalt ca cele două fire din șnurul unui mărțișor si fac la un loc o ființă nouă, puternică și indestructibilă. Că trăiesc unul pentru celalalt și unul prin celălalt. Da, da, da! Chiar așa am crezut!  Dobitoc!

 NU SUNT MEREU DEȘTEPT  – Eram oprit pe autostradă pe banda de refugiu, cu motorul mașinii făcut ferfeniță și cu nervii la pământ. Dădusem telefon la o firmă să trimită o platformă să ne tracteze și acum stăteam ca un manechin de teste pe scaun și așteptam. Cum stăteam, o văd în oglinda retrovizoare pe doamna frumoasă și blondă de pe scaunul din spate. Își scosese o oglinjoară și se dădea cu ruj pe buze. Ce faci, o întreb? Mă dau puțin cu ruj, zice ea. Păi de ce? întreb eu, stupid.  Păi vine omul ăsta să ne tracteze, nu? Și eu, ce prost! Avea perfectă dreptate! Cum o să te tracteze cineva, așa, cu buzele aiurea, fără ruj ?

MĂGĂRUȘUL EGIPTEAN  –  Măgăruşul egiptean are o soartă inimaginabil de crudă: e înhămat de mic şi nu mai e deshămat niciodată. Niciodată! Doar când cade mort. Şi chiar şi atunci cu destulă greutate deoarece între timp hamurile îi intră adânc în carne în niște șanțuri dureroase în care trebuie să bagi degetele și să le extragi cu oarecare violență. Toată lui viața lui trage și cară! Exact cum fac și părinții!

ANIMAL PE ZEBRĂ  –  Așteptam cuminte să traversez. Chiar în fața mea, pe celălalt trotuar, o doamnă ținea în lesă un cățel negru cu o pată galbenă pe bot și aștepta și ea să traverseze din direcție opusă. S-a făcut verde, mașinile s-au oprit și noi am început să traversăm: eu într-o direcție, doamnă cu cățelul în direcția opusă. Ne-am întâlnit la mijlocul zebrei și pentru câteva fracțiuni de clipă cățelul, după ce m-a mirosit pe pantofi și pe șireturi, și-a ridicat ochii spre mine. În momentul acela mi s-a întâmplat cel mai bizar lucru din viață: m-am văzut pe mine de la glezne în sus, înspre cap. Priveam prin ochii câinelui.

O FEMEIE COMESTIBILĂ   –  Am cunoscut în tinerețe o domnișoară din bucile căreia, dacă îi dădeai drumul singură pe stradă, bărbații se hrăneau cu fantezii cât să le ajungă pentru săptămâni și luni întregi. Totul era comestibil la ea: și sânii umflați cu pompa, și obrajii de nou născut, și pepenii rotunzi ai bucilor, și prunele groase și dulci ale buzelor, și castraveciorii delicați ai degetelor. Era, din cap până în picioare, o vitrină ambulantă a Paradisului pe lângă care, trecând, bărbații salivau, suspinau, imaginau, fluierau, se atingeau pe părți. Un corn al abundenței proaspăt și fermecător din care bărbații se înfruptau cu țâțe și c_r după bunul lor plac și din care mulți pofticioși își luau și acasă, pentru seara, la culcare.

UN AVANTAJ –  Mersul de mână cu femeia iubită prin oraș este foarte avantajos la traversarea străzii, pentru că te poți trage unul pe altul înapoi dacă nu ai văzut mașina la timp. Și apoi te hlizești la ea și zici: „Vezi, era să ne calce mașina!” Și ea se hlizește și zice: „Da, măi, ai văzut?”. Și râzi. Și o pupi. Și traversezi.

CIOCOLATĂ FIERBINTE  –  Mie, de mic mi s-a părut că ceva e în neregulă cu lumea asta. Adică pentru mine școala nu a însemnat niciodată formule, texte, cifre sau figuri. Nu. Pentru mine școala a fost un delir decorativ, o succesiune nesfârșită de pictograme desenate pe tablă sau în manuale, prin care ochii mei încercau să pătrundă înțelesul lucrurilor care mă înconjurau, să mă facă să mă obișnuiesc cu ele ca să mă simt confortabil în lume. Doar că mereu ceva lipsea. Iar lipsa aceasta, deși eu nu eram decât un copil, mă făcea să mă culc seara neliniștit și mă trezesc la fel de neliniștit dimineața. De parcă încă de pe atunci aveam nevoie de un Xanax și un ceai de tei. Prin urmare, pe la zece ani am început să mâzgălesc poezii într-un carnețel în care îmi țineam poza unei femei frumoase cu țâțele goale decupată dintr-o revistă. Am observat că făcând lucrul ăsta mă simțeam mai bine. Apoi am avansat și prin clasa a noua, ca să scap de poluțiile nocturne din ce în ce mai dese, am început un roman plicticos, și desigur, pierdut, despre cum îi dădeam bomboane fondante și îi făceam declarații mincinoase unei colege de la Casa Pionierului. Am observat că scriind,mă simțeam și mai bine. Am tras concluzia că ce lipsea pictogramelor de la școală era un dressing de ciocolată fierbinte turnat peste înțelesurile lor seci. Repede am pus ciocolată peste pictograme. Mmm, ce bune erau! Și uite așa am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

BIBLIOTECA CARE NU ESTE  –  Mie mi se pare că fiecare om este o carte de aventuri pe care nu mai apucă nimeni să o citească. O carte ale cărei pagini devin, în timp, din ce în ce mai șterse și mai fragile și al cărei text se face, cu fiecare zi care trece, din ce în ce mai greu descifrabil.

NIMENI SUPERBUL  –  Dacă te uiți cu atenție pe cer într-o zi fierbinte de vară când te simți sfârșit de căldură iar aerul e încins și dansează în valuri suprapuse, ai să vezi cum, sus, sus de tot, la zenit, se conturează și apare, încet dar limpede, un chip de om care se uită la tine. Este Nimeni Superbul!

UN AVERTISMENT  –  Mie nu îmi e deloc indiferent unde mor și cum. Și nu mă refer la durere sau suferință fizică care sunt niște mofturi trecătoare. Mă refer la imaginea mea de om mort la care am dreptul prin lege. De aceea solicit să mor în hainele mele cele mai scumpe, cu pantofii dați cu cremă, încheiați frumos la șireturi și apropiați la călcâie. Să am unghiile tăiate corect și lenjerie intimă mirosind a levănțică proaspăt schimbată pe dedesubt. Să privesc melancolic în depărtare ca și cum aș visa la ceva măreț iar în buzunar să am cel puțin o sută de euro. (Desigur, un buzunar secret). Dacă cad pe spate, prefer să rămân drept ca și cum aș fi la sală și aș face un exercițiu pentru abdomen. Dacă cad pe burtă, pentru flotări. Avertizez că nu voi accepta niciodată să mor într-o bucătărie de vară în care se coc vinete sau se face bulion. Deasemenea, o cameră în care nu s-a dat de curând cu aspiratorul iese cu totul din discuție. Prefer să aștept!

MAXIM  –  În mine locuiește un bărbat dement și fantast care iese din când în când la suprafață, ca o erupție pe piele, și care știe și poate să facă orice dorește din mine și din oricine altcineva. Toată fața lui e un ochi. Tot trupul lui e o mistuire fierbinte. El e om de știință și artist, interesat doar de exactitate și de frumos în formele lor maximale. Eu, așa cum mă vede lumea pe stradă sau în supermarket, sunt doar o proprietate a lui, forma în care el poate râde sau lăcrima.

RESPONSABIL  –  Studiez desfrâul cu glacialitate şi mă dedau lui cu sentimentul că prin martiriul meu personal pot îndrepta lumea. Mă destrăbălez adică doar atunci când, făcând asta, am sentimentul că devin obiectul unui experiment important. Că pot, adică, să iau probe și să fac observații la prima mână, direct de acolo din și dintre trupuri; observații care, în cele din urmă să îmi permită să alcătuiesc un manual național de desfrânare, legal, educativ în esență, destinat publicului larg. Spun asta pentru că, în absența unui astfel de manual, în momentul în care bărbatul începe să se gândească intens la o femeie, imaginația lui se  populează brusc cu fapte încadrabile între trei și șapte ani. Și asta mi se pare o risipă!

MONARHIE ESTIVALĂ  –  Aud că undeva prin Herăstrău un cetățean a declarat o porțiune de trotuar, unde e banca lui preferată, stat independent și că vrea să intre cu el în UE.  Mie, dacă aș fi proprietarul unei terase de vară, mi-ar fi teamă pentru că văd bărbați cu burtă și cu pălării de pai care, cu cât beau mai multă bere, cu atât o fac mai din postura de conducători de state si imperii. Gesticulează, se ridică în picioare, arată cu brațele încoace și încolo prin aer. Par a conduce trupe în lupte. Apoi se așează din nou în scaun și își dau pălăria peste cap, nervoși. Ce mă fac eu dacă unuia din ăsta îi vine ideea să îmi declare terasa stat independent? Din fericire cei mai mulți se duc acasă și își deversează linia monarhică în vreo doamnă de la financiar sau de la aprovizionare chiar dacă o fac cu conștiința dureroasă că în felul acesta văduvesc nația de infante si delfini. La rândul lor, femeile, după leșinuri temporare prin Mall-uri și galerii se duc acasă și își pupă vibratorul cu sentimentul vinovat că risipesc în aer gemete ce i s-ar cuveni lui Făt Frumos sau lui Brad Pitt.

TRATAMENT PREOPERATORIU – UN ÎNDRUMAR  –  Orgasmul e bun! Îți dă o stare în care nu te mai doare și nu îți mai pasă de nimic. După producerea lui cazi pe pat cu totul iresponsabil și prin urmare devii foarte curajos! Ești dus! Farmaceutic vorbind, acest lucru recomandă orgasmul ca pe un pre-anestezic puternic cu utilizări imediate în traumatologie și chirurgia invazivă.  Ce vreau să spun este că spitalele județene, orășenești și comunale, poate chiar și dispensarele sătești în unele cazuri, trebuie să fie urgent prevăzute cu echipe de intervenție formate din tineri și tinere atrăgătoare, voluntari, care, înainte de intrarea în operație a pacientului, să îi administreze acestuia orgasmul potrivit pentru tipul de intervenție la care acesta urmează să fie supus. De exemplu, în cazuri ușoare, cum este apendicita sau polipii nazali, se poate administra un handjob delicat, cu sau fără mănușă chirurgicală, care să îi redea pacientului buna dispoziție și încrederea în medicină. În cazuri grave, de desfigurări sau transplant, pacientul va fi mai întâi conectat la oxigen și la un site xxx, iar prin proceduri specifice i se vor oferi orgasme repetate și prelungite, echivalentul unei doze mari de anestezic. După care, cât timp e încă inert, se livrează la sală. Happy life!

METAMORFOZĂ  –  Am evenimente în viața mea a căror amintire e mult mai frumoasă decât evenimentele în sine. Şi cum din viață nu rămân decât amintirile, rezultă că am avut o viață frumoasă.

CONSTANTIN  CIUCĂ  este poet, prozator și fost profesor de Carabella; ultima carte apărută este „Frica domnului Al Kuppi”…

DUMNEZEU E BULGAR

Există femei cu curul foarte mare care, chiar când te aștepți cel mai puțin, intră în viața ta pe ușa unei toalete anonime și îți redau viața și speranța. Femei al căror cur, dumnezeu să îl binecuvânteze, poate fi încadrat, alături de celebrii câini Saint Bernard, în categoria de salvatori și binefăcători ai celor aflați în nevoie. Continuă să citești →

DOUĂ PUPILE ÎN ACELAȘI OCHI – Când trăia, mama făcea atât de mult parte din zugrăveala pereților, din lemnul mesei de bucătărie și din tabloul cu porumbei de pe hol, din ușa pe care mi-o deschidea și pe care o închidea în urma mea încât practic pe ea nici nu o mai vedeam. Ea lua forma și culoarea oricărui obiect pe lângă care trecea, era casa însăși în ansamblul ei și din cauza asta nu o mai observam și Continuă să citești →