Avem, așadar, timpul povestitorului, al scriitorului, timpul poveștii, apoi, timpul fiecărui personaj și, mai presus de toate, căci el este într-adevăr o enigmă încă insuficient cercetată, avem timpul lecturii, momentul precis în care un text este lecturat. Dacă despre timpul poveștii și al autorului ei se pot spune multe, de treaba aceasta ocupându-se criticii și istoricii literari, timpul lecturii e cu desăvârșire volatil. Nu înseamnă, însă, că trebuie ignorat, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, timpul lecturii este cel esențial, el distorsionează definitiv și ultim toate celelalte timpuri, forțându-le să i se supună. Timpul lecturii este și singurul care produce efecte concrete. Societățile umane, prin liderii lor, sunt animate de idei care se nasc în timpul lecturii. Cărțile în sine, cu autorii lor cu tot, n-ar valora mare lucru dacă n-ar fi actualizate perpetuu, odată cu fiecare citire. Continuă să citești →

1.Gustave Le Bon, „Psihologia mulțimilor”, București, Editura Antet, s.a, traducere de Mariana Tabacu, 112 pagini

Publicată în 1895, lucrarea este una dintre cele mai influente scrise vreodată de Gustave Le Bon. Textul abundă de idei formulate atât de captivant, încât e imposibil să te lase indiferent. Amendabil accentul pe care Le Bon îl pune pe rasă și capacitatea acesteia de a determina fundamental mentalul colectiv. Unele dintre ideile exprimate se apropie destul de periculos de ideile extremei drepte. De altfel, convingerea lui Le Bon (exprimată în altă lucrare) că femeile ar avea capacități intelectuale mai reduse decât bărbații și credința că școlile trebuie să fie diferențiate pe sexe vorbește de la sine despre exagerările sociologului francez (în spiritul secolului din care face parte). Cu toate acestea, există și remarcabile intuiții și observații. Continuă să citești →

1. Victor Hugo, „Notre-Dame de Paris”, traducere de Gellu Naum, București, Editura Adevărul Holding, 2008, 578 de pagini Continuă să citești →

1.Javier Marias, „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 337 de pagini

În ciuda limbii române execrabile pe care traducătoarea o foloseşte, cititorul poate lesne constata că se află în faţa unui roman de calitate. E povestea unui bărbat în braţele căruia moare Marta, o femeie mai tânără cu care ar fi trebuit să aibă o aventură. Bărbatul părăseşte casa Martei fără să anunţe moartea ei, în cele din urmă, însă, atât soţul Martei cât şi sora ei află de aventură. Povestea se întretaie cu cea a soţului care, în noaptea fatidică, se afla la Londra cu propria sa amantă, o infirmieră care moare şi ea în condiţii tragice. Două morţi aproape simultane în două capitale europene diferite… Păcat că traducătoarea nu reuşeşte să mânuiască în română frazele de largă respiraţie care, în traducerea ei, îşi pierd sensul şi devin artificiale. Acesta este, de altfel, marele defect al cărţilor apărute în Colecţiile Cotidianul. Se ratează, din această cauză, întâlnirea cu un mare autor spaniol. Continuă să citești →

1. Joseph Conrad, „Sub ochii Occidentului”, București, Editura Nemira, 2008, 512 pagini

Poate că, pentru cine n-a citit „Crimă și pedeapsă” (Dostoievski) sau „Agentul secret” (un alt roman al lui Conrad), textul acesta poate părea excepțional. Acțiunea se desfășoară în Rusia începutului de secol XX și, mai apoi, în Geneva. Personajul principal, studentul Razumov, ajunge, fără voia lui, să-și trădeze o cunoștință, un anarhist implicat într-o crimă, și se vede, mai apoi, obligat să joace rolul unui agent dublu. În vreme ce, printr-un concurs de împrejurări, revoluționarii îl consideră un erou, el colaborează cu autoritățile ruse pentru deconspirarea anarhiștilor. Ajuns la Geneva, Razumov o cunoaște pe Natalia Haldin, sora prietenului trădat, și îi mărturisește totul, ros de remușcare. Uluitor cum în acest roman, Conrad îl pastișează pe Dostoievski absolut involuntar, de vreme ce e un fapt cunoscut că Joseph Conrad era unul dintre criticii virulenți ai literaturii lui Dostoievski. Continuă să citești →

1.„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini

O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale  ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică. Continuă să citești →