Arhive etichetă: Ovidiu Ivancu

Ovidiu IVANCU – Ce am mai (re)citit în ultima vreme…

Ovidiu_IvancuAvem, așadar, timpul povestitorului, al scriitorului, timpul poveștii, apoi, timpul fiecărui personaj și, mai presus de toate, căci el este într-adevăr o enigmă încă insuficient cercetată, avem timpul lecturii, momentul precis în care un text este lecturat. Dacă despre timpul poveștii și al autorului ei se pot spune multe, de treaba aceasta ocupându-se criticii și istoricii literari, timpul lecturii e cu desăvârșire volatil. Nu înseamnă, însă, că trebuie ignorat, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, timpul lecturii este cel esențial, el distorsionează definitiv și ultim toate celelalte timpuri, forțându-le să i se supună. Timpul lecturii este și singurul care produce efecte concrete. Societățile umane, prin liderii lor, sunt animate de idei care se nasc în timpul lecturii. Cărțile în sine, cu autorii lor cu tot, n-ar valora mare lucru dacă n-ar fi actualizate perpetuu, odată cu fiecare citire. Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Ce am mai (re)citit în ultima vreme…

 

Ovidiu_Ivancu1.Gustave Le Bon, „Psihologia mulțimilor”, București, Editura Antet, s.a, traducere de Mariana Tabacu, 112 pagini

Publicată în 1895, lucrarea este una dintre cele mai influente scrise vreodată de Gustave Le Bon. Textul abundă de idei formulate atât de captivant, încât e imposibil să te lase indiferent. Amendabil accentul pe care Le Bon îl pune pe rasă și capacitatea acesteia de a determina fundamental mentalul colectiv. Unele dintre ideile exprimate se apropie destul de periculos de ideile extremei drepte. De altfel, convingerea lui Le Bon (exprimată în altă lucrare) că femeile ar avea capacități intelectuale mai reduse decât bărbații și credința că școlile trebuie să fie diferențiate pe sexe vorbește de la sine despre exagerările sociologului francez (în spiritul secolului din care face parte). Cu toate acestea, există și remarcabile intuiții și observații. Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Bangkok, Thailanda. Impresii de călătorie 

Ovidiu_IvancuSuvarnabhumi, aeroportul internaţional din Bangkok, este o clădire care mi s-a părut atât la aterizarea dinspre New Delhi, cât şi la decolarea către capitala indiană, un spaţiu gigantic. Nu am făcut nici cea mai mică tentativă de a apela la Google, pentru a vedea dacă am sau nu dreptate. În definitiv, impresiile mele de călătorie sunt prin excelenţă subiective, deloc recomandate spre lectură celor care doresc să se informeze asupra destinaţiilor despre care eu scriu. Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Arhivă… Israel, impresii de călătorie…

Ovidiu_IvancuSunt în Israel pentru prima dată. De fapt, sunt pentru prima dată în această parte de lume. Înainte de a ateriza pe Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, în avion, încerc să îmi imaginez Israelul și oamenii lui. Mă fascinează în special ideea că voi ajunge într-o stat construit, din multe puncte de vedere, de la zero, în condiții vitrege, pe un sol a cărui supunere presupune un soi de încăpățânare ce mă interesează. Apoi, limba… În călătoriile mele prin Asia, am descoperit că a-i auzi pe nativi vorbind în mediul lor natural, oferă limbii pe care o folosesc un exotism pe care nu-l poți descoperi stând acasă, în fața televizorului, ascultând vocile actorilor din cine știe ce filme sau seriale tv. În aeroport, descopăr că ebraica are, pentru mine, sonoritatea limbii arabe, cu importanta excepție a unor „h”-uri. Este, desigur, o apreciere eminamente subiectivă.   În Tel Aviv, mă întâmpină o vreme plăcută, un fel de primăvară timpurie românească sau toamnă târzie. Se întunecă devreme, iar seara este rece. Din mașina care mă duce către hotel văd palmierii așezați de o parte și de alta a drumului. Străzile Tel Aviv-ului sunt paralele, în așa fel încât, nici să vrei, nu te poți rătăci. Punctul meu de reper este faleza Mării Mediterane. De la Old Yaffa și până în apropierea hotelului, o plimbare în pas lejer pe faleză durează cam 40-45 de minute. Clădirile Tel-Aviv-ului au toate aceeași nuanță. De la alb la bej sau gri, ele oferă ochiului o imagine liniștitoare, de un calm cu care până astăzi asociez, poate în mod paradoxal, Tel Aviv-ul.  Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Ce am mai (re)citit în ultima vreme…

Ovidiu_Ivancu1.Javier Marias, „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 337 de pagini

În ciuda limbii române execrabile pe care traducătoarea o foloseşte, cititorul poate lesne constata că se află în faţa unui roman de calitate. E povestea unui bărbat în braţele căruia moare Marta, o femeie mai tânără cu care ar fi trebuit să aibă o aventură. Bărbatul părăseşte casa Martei fără să anunţe moartea ei, în cele din urmă, însă, atât soţul Martei cât şi sora ei află de aventură. Povestea se întretaie cu cea a soţului care, în noaptea fatidică, se afla la Londra cu propria sa amantă, o infirmieră care moare şi ea în condiţii tragice. Două morţi aproape simultane în două capitale europene diferite… Păcat că traducătoarea nu reuşeşte să mânuiască în română frazele de largă respiraţie care, în traducerea ei, îşi pierd sensul şi devin artificiale. Acesta este, de altfel, marele defect al cărţilor apărute în Colecţiile Cotidianul. Se ratează, din această cauză, întâlnirea cu un mare autor spaniol. Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Ce am mai (re)citit în ultima vreme…

1. Joseph Conrad, „Sub ochii Occidentului”, București, Editura Nemira, 2008, 512 pagini

ivancu_73_1

Poate că, pentru cine n-a citit „Crimă și pedeapsă” (Dostoievski) sau „Agentul secret” (un alt roman al lui Conrad), textul acesta poate părea excepțional. Acțiunea se desfășoară în Rusia începutului de secol XX și, mai apoi, în Geneva. Personajul principal, studentul Razumov, ajunge, fără voia lui, să-și trădeze o cunoștință, un anarhist implicat într-o crimă, și se vede, mai apoi, obligat să joace rolul unui agent dublu. În vreme ce, printr-un concurs de împrejurări, revoluționarii îl consideră un erou, el colaborează cu autoritățile ruse pentru deconspirarea anarhiștilor. Ajuns la Geneva, Razumov o cunoaște pe Natalia Haldin, sora prietenului trădat, și îi mărturisește totul, ros de remușcare. Uluitor cum în acest roman, Conrad îl pastișează pe Dostoievski absolut involuntar, de vreme ce e un fapt cunoscut că Joseph Conrad era unul dintre criticii virulenți ai literaturii lui Dostoievski. Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Arhivă…

Ovidiu_IvancuTrădare, trădare… de trei ori trădare! Noii Drepţi şi iubirea de NEAM

În vreme de război, trădarea şi trădătorii pot fi definite cu oarecare acurateţe. În vreme de pace, însă, în mod paradoxal, acuzele de trădare se împart în stânga şi în dreapta cu o largheţe şi o generozitate inexplicabile. Cine pleacă din ţară se dovedeşte a fi „trădător”, cine vorbeşte despre ţara lui fără să lăcrimeze poate fi „trădător”, cine se dovedeşte critic la adresa spaţiului în care s-a născut, dacă mai are şi nenorocul de a fi „minoritar” (în cazul României, maghiari, evrei sau romi) este cu siguranţă „trădător”. Două lucruri se cer spuse de la bun început. Într-o societate normală cu toţii suntem minoritari în sensul că majorităţile nu se construiesc aprioric decât în regimuri dictatoriale; în toate celelalte cazuri, majorităţile sunt flexibile şi, semn de normalitate, imprevizibile. Ele se organizează ad-hoc în jurul unor principii şi se destramă atunci când apar alte principii în jurul cărora se pot forma alte majorităţi. În vreme de pace, un individ nu se poate trăda decât pe sine, prin incoerenţa apariţiilor şi discursurilor sale publice. Continuă să citești

Ovidiu IVANCU – Ce am mai (re)citit în ultima vreme…

1.„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini

ivancu_1_72O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale  ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică. Continuă să citești