Ovidiu IVANCU – Ce am mai (re)citit în ultima vreme…

1. Joseph Conrad, „Sub ochii Occidentului”, București, Editura Nemira, 2008, 512 pagini

ivancu_73_1

Poate că, pentru cine n-a citit „Crimă și pedeapsă” (Dostoievski) sau „Agentul secret” (un alt roman al lui Conrad), textul acesta poate părea excepțional. Acțiunea se desfășoară în Rusia începutului de secol XX și, mai apoi, în Geneva. Personajul principal, studentul Razumov, ajunge, fără voia lui, să-și trădeze o cunoștință, un anarhist implicat într-o crimă, și se vede, mai apoi, obligat să joace rolul unui agent dublu. În vreme ce, printr-un concurs de împrejurări, revoluționarii îl consideră un erou, el colaborează cu autoritățile ruse pentru deconspirarea anarhiștilor. Ajuns la Geneva, Razumov o cunoaște pe Natalia Haldin, sora prietenului trădat, și îi mărturisește totul, ros de remușcare. Uluitor cum în acest roman, Conrad îl pastișează pe Dostoievski absolut involuntar, de vreme ce e un fapt cunoscut că Joseph Conrad era unul dintre criticii virulenți ai literaturii lui Dostoievski. Rezultatul este un roman rusesc, bine scris, din păcate, lipsit complet de originalitate. Nota de inedit ar putea veni din faptul că, în „Sub ochii Occidentului”, autorul introduce un personaj-narator, un profesor occidental de limba engleză, care compară permanent Rusia autocratică și valorile Occidentului. Găselnița, însă, poate să pară, pe alocuri, o nepermisă intruziune a ideologiei în estetic, ceea ce-i scade considerabil din valoare.

Nota mea: 7

2. Antoine de Saint Exupéry, „Le Petit Prince”, Gallimard, 2007, 119 pagini

ivancu_73_2Celebrul text al lui Saint Exupery aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Un aviator al cărui avion s-a prăbușit în deșert face cunoștință cu micul prinț, un băiețel venit de  pe o altă planetă. Micul prinț explorează șase alte planete înainte de a veni pe pământ, acolo de unde învață lecții de la animale și are posibilitatea să se lanseze într-o adevărată aventură a cunoașterii. În cele din urmă, micul prinț pleacă spre casă, lăsându-și trupul în urmă. Textul, însoțit în ediția Gallimard de desenele autorului, poate fi citit pe atâtea paliere, încât uluiește prin simplitate și profunzime. Ironie, umor, critica dură a unei societăți în care oamenii empatizează prea puțin, preferând să fie eficienți și „serioși”, toate se regăsesc în doar  câteva pagini. Publicat în 1943, textul poate fi considerat unul vizionar; un semnal de alarmă la adresa unei lumi care se dezumanizează și un îndemn de redescoperire a lucrurilor simple. Abordând un  discurs voit-naiv, micul prinț reușește să surprindă câteva dintre incongruențele grave ale lumii în care trăim.

Nota mea: 10

3. Michel Houellebecq, „Particule elementare”, Iași, Editura Polirom, 2012, 347 de pagini

ivancu_73_3Romanul  începe prin a povesti istoria personală a doi frați, Bruno și Michel Djerzinski. Primul, un bărbat preocupat de plăcerea carnală, cel de-al doilea, un cercetător în domeniul biologiei și geneticii. În vreme ce Bruno sfârșește prin a-și petrece ultimii ani într-o clinică, tratat împotriva unei forme severe de dependență sexuală, Michel ajunge la concluzia că specia umană a ajuns la finalul existenței sale. El propune, în urma unor studii elaborate, ca omul să fie înlocuit de o variantă îmbunătățită genetic. După sinuciderea cercetătorului, proiectul său este finanțat și, în mai puțin de o jumătate de secol, specia umană e aproape dispărută, înlocuită fiind de una nouă. Textul însuși, aflăm în final, este scris de un Om nou, ca un omagiu adus Omului Vechi, specie acum pe cale de dispariție. Din păcate, abia în ultimele pagini ale textului ni se vorbește despre instaurarea noii lumi și gândirea filozofică din spatele ei. În restul textului, Houellbecq preferă să-și piardă timpul descriind orgii, scene de masochism, mastrubare sau diferite alte pasaje cu conotații sexuale. Interesante în sine, acestea însă dau senzația unei enorme disproporții. După ce sute de pagini se vorbește despre declinul individual și colectiv al omului occidental, pe final, ca și cum s-ar fi plictisit sau ar fi fost grăbit de vreun editor, Houellbecq își ucide vreo trei personaje în doar câteva pagini și însăilează un epilog (de departe, cel mai interesant pasaj al romanului) cu totul și cu totul insuficient legat de mutația genetică a speciei umane.

Nota mea: 7

4. „The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini

ivancu_73_4O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale  ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică.

Nota mea: 6

5. Malala Yousafzai și Christina Lamb, „Eu sunt Malala”, Iași, Editura Polirom, 2014, 328 de pagini

ivancu_73_5O carte de o simplitate dezarmantă. E povestea ocupării unor zone din Pakistan de către talibani și a luptei unei tinere fete pentru dreptul la educație. Malala, cea care a și primit premiul Nobel pentru Pace, în 2014, a fost împușcată în cap de talibani, în 2012, pe când avea doar cincisprezece ani. Povestea ei e spusă atât de limpede, de ingenuu și de profund în același timp, încât textul poate fi lămuritor pentru oricine vrea să înțeleagă mai bine mentalitățile și idiosincraziile unei lumi la care Europa nu știe încă să se raporteze. Textul este, în același timp, și un apel la disocierea între Islam și terorism. Convingător, pe alocuri impresionant, lucid, argumentat, el ar trebui, fără doar și poate, să facă parte din programele școlare, alături de jurnalul lui Anne Frank. Cartea este, în definitiv, triumful discret, dar zdrobitor, al bunului-simț in fața ignoranței și fundamentalismului. Povestea curge fără patetisme, fără alambicate formule narative, dar reușește să întrețină o tensiune formidabilă, de la prima și până la ultima ei pagină. Cititorul simte răzbătând dintre paginile ei un soi de naivitate, de sinceritate, de voință care impresionează profund.

Nota mea: 10

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…