J.M Coetzee, „Waiting for the Barbarians”, Vintage Book, London, 2004, 172 de pagini
O parabolă magistral pusă în scenă. Într-un sat de la marginea Imperiului, un bătrân magistrat iese din rutina lui zilnică odată ce satul se pregăteşte să îi înfrunte pe barbari. Vin soldaţi de la centru şi lumea idilică de dinainte se destramă. Nimeni nu i-a văzut pe barbari şi nu ştie de ce sunt ei în stare, cu toate astea toată lumea e sigură că Imperiul va fi Continuă să citești
Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, Bucureşti, Editura Humanitas, 322 de pagini
Un roman cu o biografie tragică, un text care a dus la arestarea autorului său. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, privitoare la ignoranţa comuniştilor. Textul e povestea fascinaţiei exercitate de Mişcarea Legionară asupra unor tineri imaturi. Mulţi dintre ei vor plăti destul de scump Continuă să citești
Grete Tartler, „Identitate europeană”, 2006, București, Editura Cartea Românească, 250 de pagini
Deși tratată cu erudiție și competență, problema europeană, așa cum e discutată în această carte, are ceva idilic în modul în care e privită. Se ocolesc problemele spinoase ale identității europene sau se discută superficial, într-un limbaj diplomatic ce tinde uneori să se transforme într-un veritabil limbaj de lemn. Resursele bibliografice, bine folosite, lasă rareori locul Continuă să citești
Italo Calvino, „Hermit in Paris. Autobiographical writings”, New York, Vintage Books, 2003, 258 de pagini
O colecţie de texte eterogene, unele dintre ele repetitive, altele simple note sau interviuri fără prea mare relevanţă pentru un cititor nefamiliarizat în detaliu cu viaţa literară italiană, cartea se citeşte cu greutate. Se distinge jurnalul american al lui Calvino, unde unele observaţii au valoare şi substanţă. În principiu, însă, ne aflăm în preajma unei cărţi care speră să se vândă nu prin ea însăşi, ci prin numele autorului ei. Paginile cele mai greu digerabile sunt cele în care Calvino îşi explică convingerile politice de tinereţe. Cheia în care înţelege el comunismul scapă, probabil, înţelegerii oricărui est-european care a trăit comunismul pe propria sa piele.
Nota mea: 6
Hikaru Okuizumi, „Strigătul pietrelor”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 113 pagini
Manase, un veteran din cel de-al Doilea Război Mondial, rămâne de pe urma războiului cu multe sechele şi o pasiune care se transformă în obsesie: colecţionarea pietrelor. Fiul cel mare, care moşteneşte pasiunea tatălui, va fi găsit ucis, mutilat într-una dintre peşterile din jurul oraşului. Momentul duce la îndepărtarea lui Manase de soţia sa, cea care îl acuză direct de moartea fiului, şi de Takaaki (fiul cel mic). În finalul textului aflăm că, într-adevăr, Manase este criminalul. Totul e prezentat într-o formă concentrată, pe alocuri previzibilă. Nu se insistă asupra personajelor şi nu există timpul necesar pentru a se crea o atmosferă distincă (cartea se parcurge în doar câteva ore). Desigur, nu lipsesc deja proverbialele greşeli de typo caracteristice Colecţiei Cotidianul.
Nota mea: 6
Orhan Pamuk, „The Black Book”, London, Faber and Faber, 2006, 470 de pagini
Un roman lent, care nu are magia lui „Mă numesc Roşu”. Cartea spune povestea unui editorialist care dispare brusc, în acelaşi timp cu Ruya, soţia personajului-narator Galip. Romanul are cel puţin două planuri narative distincte: povestea şi editorialele, ele însele o lume în sine, publicate de Celâl. În cele din urmă, Galip, în căutarea soţiei sale, ajunge să-şi asume identitatea editorialistului. La finalul cărţii atât Celâl, cât şi Ruya sunt asasinaţi. Întrebarea obsesivă, asupra căreia se insistă din diferite unghiuri în cele peste 400 de pagini este: cum poate cineva să fie el însuşi? Noi suntem cărţile pe care le citim, oamenii pe care îi întâlnim, educaţia pe care o primim. Deci, cum putem să fim noi înşine? Poveştile din editorialele lui Celâl vorbesc despre un Istanbul fascinant, dar şi despre Imperiul Otoman şi sultanii săi. Lectura cere o mare răbdare .
Nota mea: 7
Simone de Beauvoir, „Femeia sfâşiată”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 209 pagini
Trei povestiri având în centrul lor trei personaje feminine dependente de propriii lor soţi. Fără aceştia, se simt iremediabil pierdute, incapabile să mai continue o viaţă normală. Textele sunt scrise la persoana I, ceea ce oferă cititorului prilejul de a asista la un adevărat arsenal de isterii, inconsistenţe, incoerenţe, confuzii. Aceasta a fost, de altfel, şi intenţia autoarei: de a aduce în prim-plan trei prototipuri de anti-eroine. Chiar dacă, la publicarea povestirii care dă şi titlul cărţii, cititoarele au reacţionat simpatizând cu personajul central, Monique, cred că astăzi mesajul este bine înţeles. Feminismul cărţii e extrem de diluat, deloc agresiv, ceea ce place. De notat şi inspiraţia aşezării povestirilor într-o anume ordine; se observă gradarea isteriilor personajelor feminine centrale, de la soft (în prima povestire) până aproape de patologic (în textul final).
Nota mea: 8
Eugen Barbu, „Groapa”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 402 pagini
Pentru un roman redactat între 1946-1956, textul lui Barbu nu impresionează în exces. E mult prea tributar tehnicilor pe care Rebreanu le foloseşte în „Ion” şi „Răscoala”: aceeaşi grijă pentru elemente de… etnografie (descrierea amănunţită a unei nunţi pe vreo 30 de pagini) şi acelaşi fel de a lucra cu personajele colective (scena violării Didinei de către banda de pungaşi condusă de Paraschiv are ecouri din nou în pagini din „Răscoala” lui Rebreanu). Dacă dialogurile sunt relativ bine realizate, descrierile au o doză puternică de patetism. Narator omniscient şi omnipotent, natura care se pune în deplin acord cu acţiunea textului, un întreg capitol inutil dedicat câinilor Cuţaridei… toate sunt indicii că ne aflăm în faţa unui roman scris cu mijloace literare ce aparţin unui alt secol. Scenele în care personajele mor (şi mor destule în „Groapa”) au un anume farmec prin doza neaşteptată de naturalism pe care autorul o foloseşte. E, de altfel, unul dintre puţinele elemente de modernitate a textului.
Nota mea:6
Richard Dawkins, „The God Delusion”, London, Black Swan, 2007, 465 de pagini
O carte care e, în acelaşi timp, un monument de erudiţie. Până la capitolul 6, demonstraţiile lui Dawkins şi, mai ales, paralele pe care le foloseşte pentru a sublinia inexistenţa lui Dumnezeu şi inutilitatea religiei, nu sunt întotdeauna convingătoare. A doua parte a cărţii, însă, se citeşte cu sufletul la gură. Incursiunile în universul inconsistenţelor Vechiului şi Noului Testament sunt magistral scrise. Rămâne, totuşi, după lectură, uşoara senzaţie de inadecvare: instrumentele de analiză nu par a fi întotdeauna cele potrivite, iar limbajul capătă pe alocuri tente virulente, de neînţeles. Când vorbeşte despre creştinism, marele păcat al textului este că se referă aproape exclusiv la catolicism; din această cauză, analiza e viciată. Exemplu: sentimentul vinovăţiei, atât de puternic pentru credinciosul catolic, sentiment pe baza căruia Dawkins face câteva analize, aproape că nu există în lumea ortodoxă.
Nota mea: 8
Milan Kundera, „Nemurirea”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, 398 de pagini
Un excelent roman în care naratorul ne face martori la însuşi procesul de scriere a textului. Viaţa a două surori se întretaie cu pagini foarte bine scrise despre Goethe şi Bettina von Arnim şi despre Rubens, adus ca personaj în secolul XX. Imaginare discuţii între Hemingway şi Goethe sunt puse alături de episoade în care naratorul îşi întâlneşte personajele… Aparent, nu foarte multe legături între planurile narative ale textului. Însă, ideea-forţă care le uneşte este dată chiar de titlu. Toate poveştile au legătură, într-un fel sau altul, cu ideea de nemurire. Deranjantă este insistenţa exasperantă a traducătorului de a folosi pentru dativ-genitivul numelui Agnes fantezista formă „Agnesei”.
Nota mea: 9
OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…
Mihail Drumeş, Invitaţie la vals, Bucureşti, Editura Art, 2010, 292 de pagini
Cazul Drumeş e, din multe puncte de vedere, unul unic în literatura noastră. Scriitorul a reuşit să vândă enorm, având un fabulos succes la marele public. Critica, însă, l-a ignorat mai mereu. Recitind romanul, e greu de explicat de unde anume vine succesul lui. Povestea respiră un romantism desuet, e plină de coincidenţe deranjante, de reflexii puerile, de trimiteri culturale inadecvate. Ultimele pagini sunt aproape incitibile. O banală poveste de dragoste se termină cu sinuciderea celor doi îndrăgostiţi, în urma unei deplorabile comedii a erorilor. Personajele au consistenţa unor eroi de foileton ieftin. Nota mea: 3 Continuă să citești
Lucian Boia, „De ce este România altfel?”, București, Editura Humanitas, 2012, 130 de pagini
Cine este deja familiarizat cu ceea ce a scris Boia până acum, nu poate fi altfel decât dezamăgit citind această carte. Nimic nu e nou, textul e o însăilare, un potpuriu alcătuit din cărțile anterioare. Puținele pasaje ce se referă la situația politica din România anului 2012 sunt cumplit de banale. Surprind neplăcut două pasaje ale cărții. Primul e o jalnică fractură logică, un enunț periculos și surprinzător: „A fost, în România, Holocaust? În România a fost Holocaust. În România nu a fost Holocaust. Ambele aprecieri pot fi susținute și până la urmă suntem nevoiți să le privim împreună”. Al doilea pasaj, nu mai puțin uluitor, se referă la Ceaușescu, mare lider în politica externă. Singura salvare poate fi cheia ironică în care el poate fi interpretat, deși ea nu e deloc evidentă: „Ceaușescu s-a manifestat ca unul dintre marii actori mondiali ai vremii lui, și singurul care a reușit să facă o politică mare […] A dovedit o inteligență incontestabilă și o intuiție sigură […]”. O carte scrisă la repezeală, un text ce are un enorm potențial de compromitere a autorului său. Continuă să citești
Domnul Profesor OVIDIU IVANCU, din Alba Iulia, publică pe blogul personal această scrisoare deschisă. E tulburătoare și adevărată… Suntem onorați și pentru că va semna în fiecare ediție a suplimentului nostru.
Simulare BAC. Scrisoare deschisă 03 Mar 2014
Astăzi, simulare de BAC. Limba și Literatura Română, clasele a XI-a și a XII-a. Subiectele, aceleași banalități înfiorătoare. Aceleași concepte operaționale sublime prin inutilitatea lor, convenționale prin artificialitatea lor. Dacă n-aș ști că Limba și Literatura Română înseamnă și altceva, dacă aș fi astăzi elev de liceu, probabil că n-aș avea nici un motiv să merg la Facultatea de Litere. Continuă să citești
În timp ce, în România, se schimbă procurori și, mai apoi, se schimbă procurorii cu care au fost schimbați procurorii pentru ca, probabil, în final, să se revoce decizia de schimbare a procurorilor cu care tocmai au fost înlocuiți procurorii, în așa fel încât situația devine la fel de încâlcită ca și fraza aceasta, nimeni nemaiștiind ce să creadă, ce să înțeleagă, în timpul în care se petrec toate acestea, așadar, viața de zi cu zi în țara balcanică în care trăim se deteriorează profund. Şi nu vorbesc despre salarii, despre pensii, despre locuri de muncă. În Continuă să citești
Antichitatea socotea filozofia ca ştiinţă a ştiinţelor. E adevărat, conceptul era diferit de cel cu care operăm noi azi. Nu cu multă vreme în urmă, era de neconceput un intelectual fără o solidă cultură umanistă (istorie, geografie, mitologie, limbi străine etc.). Ceea ce înseamnă că ştiinţele umaniste au trăit şi vremuri mai bune. Secolul XXI, în România cel puţin, pare a marca un soi de dispreţ suveran faţă de toţi cei care şi-au ales ca domeniu de studiu ştiinţele Continuă să citești
Deşi, formal, sistemul de caste este în India în afara legii, deşi Mahatma Ghandi visase să construiască această ţară pe baza unui egalitarism care îşi propunea să abolească acest sistem, deşi s-au făcut paşi importanţi prin acceptarea la studii a studenţilor proveniţi din castele inferioare, India rămâne totuşi ţara în care casta face de multe ori legea. În mentalul colectiv al unei naţiuni de peste un miliard de locuitori, schimbările se produc lent şi în niciun caz sub imperiul Continuă să citești