In defensionem ecclesia : De ce avem nevoie de Biserica Ortodoxă Română

Recent după cum ştim, Biserica a fost supusă unui val de atacuri, motivate sau nemotivate, din toate părţile, politic, social şi (pseudo) cultural. Unii spun că atacă Biserica Ortodoxă ca instituție, alţii Biserica în întregimea ei. Imediat după tragedia din Bucureşti, de la clubul Colectiv, protestatarii s-au afişat, ca la comandă, cu pancartele faimoase : 18000 de biserici, 400 de spitale, Vrem Spitale, nu Catedrale. Postaci de facebook şi bloggeri şi-au afişat „curajul” intensificând atacurile la adresa Bisericii. Declaraţiile impertinente ale Patriarhului şi justificările lipsite de tact și sens ale  purtătorului de cuvânt au pus paie pe foc.

Uni au cerut demişi în rândul mai marilor Bisericii, alţii au cerut impunerea de taxe Bisericii, eliminarea bugetului pentru Biserică, sabotarea bisericii, sau chiar interzicerea construirii de noi Biserici. Cineva trebuia sacrificat.

În evul mediu, vechii scandinavi aveau un ritual infam, Blot-ul. Clerici şi misionari creştini erau aduşi la Blot şi sacrificaţi zeilor nordici. Sacrificiul avea rolul de a îmbuna zeii crânceni şi însetaţi de sânge, iar social, probabil o funcţie coezivă. Cu câteva sute de ani înaintea vikingilor, românii închinau sacrificial, fie lui Jupiter, fie Împăratului, autoproclamat zeu (divus). Creştinii din toate colţurile Imperiului, cu precădere cei care aveau îndrăzneala de a veni la Roma, trebuiau să propovăduiască învăţăturile lui Iisus Mesia.

Mai târziu, începând cu secolele XIII, XIV şi XIV, după căderea Antiohiei, Alexandriei, ale celor 7 biserici din Asia Minor (Turcia de azi), musulmani abbasizi, saffavizi (Persani) şi otomani, omorau pe cei care refuzau să fie dhimmi şi să se convertească la religia musulmană. Deşi era o pedeapsă, ritualic, acest genocid care a redus la un număr mic  populațiile asiriene şi caldee, armene, copte, aramaice, aveau toate semnalmentele unui sacrificiu.

În Europa, după separarea totală a Bisericii de stat şi reducerea la minimum a puterii şi prestigiului social și  cultural, sacrificiile au revenit într-o altă formă: denigrarea Bisericii, nu numai ca instituție, ci şi comunitate a credincioşilor. Am putea spune că ea a început cu reforma luterană, calvină, apoi neoprotestantă, care înlătura Biserica drept ajutor, călăuză, lumină în calea spre mântuire, care înlătura crezul – putem spune – extra Ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu există mântuire) şi îndruma creştinii către o mântuire personală, prin forţe proprii, mesaj contrar învăţăturilor originare ale Bisericii şi ale Bibliei.

Denigrarea Bisericii a început într-un context aşa-zis „ştiinţific”. Deschizători de drumuri au fost pseudo-psihologii (Freudieni, în principal) care au revelat îngrădirea omului, deteriorarea sănătăţii mintale prin dogmele creştine şi prin acţiunile bisericii.

Că să revenim pe plaiuri mioritice, Biserica Ortodoxă s-a bucurat de un oarecare prestigiu în perioada interbelică în rândul elitelor intelectuale. De fapt intelectualii care apărau Biserica erau cu precădere de dreapta, naţionalişti, patrioţi, astăzi ostracizaţi ca nazişti, fascişti şi antisemiţi. Aş adăuga şi anti-comunişti, pentru că asta deranjează pe cei ce i-au înfierat a doua oară cu acceptul tacit al politicienilor, desigur şi al poporului imbecilizat de propaganda pseudo-culturală a celor care conduc România.

După venirea comunismului şi siluirea României şi a monarhiei, sacrificiul a revenit la forma să veche. Sigur, terminologia s-a schimbat, aşa cum terminologia se schimbă întotdeauna, numai crimele rămân la fel. Sacrificiul creştinilor s-a făcut în numele marilor zei și semizei ai comunismului, precum Marx, Lenin, Leo Davidovich Bronstein (Troțski), Stalin, iar pe plan local, Hannah Rabinsohn (Pauker), Boris Grunberg, etc. Epurarea a fost făcută pentru a elimina „elemente nesănătoase şi opresive din rândul societăţii” căci întotdeauna o crimă e comisă în numele cuiva sau pentru o cauză anume, ignobilă, bineînţeles. După cum bine ştim, preoţii au fost închişi, torturați, omorâți, iar biserici vechi şi valoroase au fost distruse, totul asezonat cu o puternică denigrare a Bisericii.

După un timp sacrificiile au luat sfârşit, zeii au fost îmbunaţi, iar Biserica a renăscut, mai puternică. Dacă pentru detractorii de azi ai Bisericii sacrificiile sunt demodate, iar masele reprezintă un zid de apărare destul de puternic, denigrarea a fost reluată şi perfecţionată. Dacă am fi catolici, ni s-ar imputa inchiziția, cruciadele, atrocităţile  şi abuzurile de tot felul. Dar cum suntem ortodocşi, nodul în papură e ceva mai greu de găsit. Poţi scoate un rob ici și colo, pământuri deţinute de Biserica înainte de reformele lui Cuza – căci pământurile sunt mai bine administrate şi arendate de un Shlomo sau de un Ianis cu rădăcini în Fanar, decât de clerul lacom şi asupritor.

Astăzi Biserici îi este imputată lipsa spitalelor, orfelinatelor, şcolilor, căminelor şi cine ştie, dacă mai avem puţină răbdare, a închisorilor. Poate că detractorii bisericii au amnezie sau au fost lobotomizați şi au uitat că România este un stat secular, iar biserica este separată de Stat şi nu are puteri politico-administrative, de altfel nici obligaţii. Aceiaşi detractorii uită că Biserica Ortodoxă (adevărat, nu cea română, ci Biserica Ortodoxă a Imperiului Bizantin) a înființat primul spital, prin decizia Împăratului Justinian cel Mare, la cererile Sfântului Sampson, doctor care şi-a pus locuinţa la dispoziţie pentru a fonda acea clinică gratuită.

Sigur, mi se va spune, asta a fost acum mai bine de un mileniu, în Imperiul Bizantin, dar în România  ce a făcut Biserica, pentru săraci, pentru popor? Toţi detractorii, fie ei intelectuali cu înclinaţii spre stânga, fie ei jurnalişti, au în vedere numai binele poporului român. Poate contează faptul că prima şcoală românească a fost înfiinţată de Biserica Ortodoxă în secolul al XVIII-lea  şi se află azi în Braşov, în curtea Bisericii Sfântul Nicolaie, elevii învăţând din cărţi tipărite în româneşte de Diaconul Coresi,  sau învăţând „Gramatica Românească” tipărită de protopopul Radu Tempea. Sau poate aceiaşi critici uită că spitale că Pantelimon, Colţea şi Sfântul Spiridon au fost înfiinţate şi construite în cadrul unor mănăstiri şi cu sprijinul Bisericii.

Citez un mic paragraf din istoricul Spitalului Sfântul Spiridon, pe website-ul    spitalului. http://www.spitalspiridon.ro:  „Biserica în care bolnavii internaţi şi astăzi la Spitalul „Sf. Spiridon” găsesc linişte şi alinare a fost construită la 1804, pe locul altor două biserici mai mici şi îşi are istoria, alături de spital, legată de icoană făcătoare de minuni a Sfântului Spiridon. Legătură indisolubilă dintre biserică şi spital în îngrijirea celor suferinzi a fost supusă unui test teribil în timpul regimului comunist, când a fost interzisă titulatura spitalului. Cu toate aceste interdicţii, spitalul a continuat să poarte numele patronului sau spiritual, fiind singurul din Iaşi care a avut biserica tot timpul şi în care îngrijirea trupească s-a împletit cu aceea sufletească.”

Aş mai menţiona că Biserica Ortodoxă a luptat în Transilvania pentru drepturile şi independenţa românilor, în frunte cu oameni de excepţie ca Andrei Şaguna, dar lucrurile acestea ar trebui să fie binecunoscute de toţi românii, numai că  Mark Zuckerberg e mai important pentru tineri, iar cei în vârstă sunt mult prea preocupaţi de marii formatori de idei şi de opinii, precum CTP, Naşu, Turcescu, Rareş Bogdan, etc.

Iarăşi, voi fi întrebat, acum Biserica ce face? De ce nu au venit preoţii la clubul Colectiv să ajute, de ce nu au venit a doua zi să aprindă o lumânare şi să spună o rugăciune? De ce Patriarhul Daniel a făcut acele declaraţii şocante? De ce avem nevoie de Biserică?

Da, poate că Biserica nu mai construieşte spitale, pentru că aşa cum am menţionat Biserica e separată de stat, este datoria Statului şi a aleşilor să construiască spitale şi şcoli, nu să se joace de-a  iluzioniştii şi scamatorii cu banii noştri şi cu fondurile europene. Biserica, preoţii încă mai înființează şi sprijină  asociaţii, fundaţii, ong-uri pentru asistenţă socială, cantine sociale, cămine de bătrâni, centre pentru victimele violenţei în familie, centre pentru alcoolici şi dependenţi de droguri. Dacă detractorii Bisericii ar fi fost aşa umanişti ar fi descoperit existenţa acestor asociaţii social-filantropice.

Nu ştiu de ce nu au venit preoţii să ajute la evacuarea răniţilor din clubul Colectiv. Credeam că avem pompieri pentru asta, poliţişti şi jandarmi, dar am uitat că şi preoţii sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Sigur, m-am întrebat şi voi fi întrebat, dacă oameni cu adevărat eroi, asemeni muzicianului Adrian Despot, nu au fost pregătiţi pentru asta şi totuşi şi-au riscat viaţa. Da, aşa este, ciudat însă, nu l-am văzut încă pe Adrian Despot cu pancarte în mâna şi spumegând pe la televiziuni împotriva bisericii. Probabil că e mult prea scârbit de tot acest spectacol.

Patriarhul Daniel şi oameni asemeni lui sunt un rezultat al denigrării agresive şi violente a Bisericii. Nu o să spun în ce mod. Cine va dori îşi va da seama. Din nou, Patriarhul Daniel, aşa cum un creştin înţelege, nu reprezintă Biserica Ortodoxă Română. Biserica nu este doar o clădire, sau doar o instituţie, Biserica este comunitatea tuturor credincioşilor, Biserica este reprezentată în primul rând de sfinţi şi de martiri, care au ales să moară ori în sărăcie, ori de cele mai multe ori de mâna călăului pentru că nu au vrut să renunţe la crezul lor, nu au vrut să renunţe la numele şi sentimentul de român pentru a fi turc, maghiar, german, sovietic sau comunist, pentru că au preferat oţelul sau plumbul în schimbul aurului sau a unei averi.

În fine, ultima întrebare: de ce avem nevoie de Biserică? Aş putea spune că am răspuns deja la această întrebare. Deşi consider că răspunsurile date mai sus sunt arhisuficiente, voi continua. Avem nevoie de Biserică, pentru că este ultimul loc de refugiu (sanctuar este un termen religios, în caz că va întrebaţi), atunci când alcoolul ne îneacă, când ţigara ne sufocă, când barul, bordelul sau clubul ne mistuie, când televizorul ne orbeşte, când celorlalţi nu le mai pasă. Avem nevoie de Biserică să nu uităm cine suntem şi cine am fost, să nu uităm blândeţea şi bunătatea, pentru că oricât „ne-am da umanişti”, istoria a dovedit că la un moment dat, aşa liberi şi făr-de Biserică, lupul din noi îşi arată colţii şi e gata să-l sfâşie pe Celălalt. Avem nevoie de Biserică, pentru că prin Dumnezeu, noi suntem Biserica.

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, tânăr poet și prozator, locuiește la Sibiu, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…