„Tălmăcire de Taine”, de Daniel IRIMESCU

Printre poeţii de azi pe care mulţi dintre noi îi evităm, ale căror probleme existenţiale reuşesc de multe ori să ne plictisească şi să lăsăm volumele prăfuite pe rafturi este și Daniel Irimescu. În secolul nostru, poezia în România pare-mi-se că nu a cunoscut un risorgimento, ci mai degrabă a intrat într-o nebuloasă, o stare de confuzie totală, unde poemul e mai mult un „rant”, adică defularea frustrărilor poetului.

Un aer fresh vine din oraşul lui Emil Cioran, al lui Octavian Goga, Sibiu, o poezie care se depărtează de curentul chiuvetist, de optzecişti, nouăzecişti sau douămiişti. Poetul pe care doresc să vi-l prezint nu vorbeşte de amante şi sticle de vodcă, de alcoolemii şi droguri, de depresii şi orgolii false. Poetul Daniel Irimescu vorbeşte despre altceva. Vorbeşte despre dragostea pură, romantică, românească, neatinsă de trivialitatea şi frivolitatea acestui secol, ne vorbeşte despre sentimentul românesc, despre ce înseamnă să fii şi să simţi şi să suferi româneşte, ne vorbeşte despre eroi şi martiri, ne vorbeşte despre Dumnezeu.

În „Florile Aiudului” el scrie:

“Sub miriști uscate și cetini de zadă,
Așteaptă-ngropate lumina să vadă,
Bătrânele oase lăsate în timp
Din vremuri tăioase ce n-au anotimp.

Urechea de-o pleci ș-acum se aude
Prin crengile reci și frunzele crude,
Genunchii cum cad lovind greu în tină,
Prăpăd ca în iad și morți fără vină.

…Călăii ce calcă grumazuri de sfinți
Și ruga adâncă din ochii fierbinți
Cu brațe legate în lanțuri de fier
Cătând libertate în noaptea când pier

Sub miriști uscate și cetini de zadă
O floare respiră din ultima oază,
Născută din seva ce doarme-n pământ,
Visând dimineți ce nopți-au înfrânt.”

Versurile de mai sus îmi aduc aminte de poeziile celor care au îndurat ororile comunismului, de eroi, de martiri, de poeţii din închisori, căci lor le este dedicată. Poezii ca „Florile Aiudului” sau poeme ca „Somnul Românului” ne aduc aminte de un trecut în care să fii român era mai presus de toate nu numai o identitate, dar și un crez, un ideal şi un destin.

Iată și „Umbrele Dacilor liberi”:

Din noapte coboară-n cetate
În negura vechilor ziduri,
Rănite de-atâta trădare,
Umbrele dacilor liberi.

Văd chipuri trecute prin luptă
Ce poartă înscrise pe față,
Urme adânci săpate în piatră,
De jertfa din ultima viață.

Vagi siluete în grabă
Pășesc apăsat prin ruine,
Mă-ntreb cumva de-i vedenie,
Când flacăra torțelor vine.

În haite s-adună iar lupii
Și Luna lumină de sus,
Din liniștea gliei învie,
Oștirea celor ce nu-s!

Și-n urletul nopții tresare
O ultimă sabie căzută,
În țarina Daciei mumă,
Ce plânge în tină tăcută.

Așteaptă un braț s-o ridice
Să scuture colbu’ ce-i pus,
Pe lama ce strigă dreptate,
Căci dacii nicicând n-au apus!

Şi pentru că poeţii de azi sunt auto-suficienţi, şi orice aducere aminte de Dumnezeu, de suflet, produce grimase şi rânjete, un poem precum „Glasul Luminii”, de factură romantică şi eminesciană, este o gură de aer proaspăt în atmosfera de bodegă a literaturii de azi.

Din glasul tău de cer, eu sorb lumina
Născută din ecoul de-nceput,
Ce-a despărțit finitul și eternul,
Când noaptea-n zi s-a prefăcut.

M-ai adunat în palme din țărână
Și-ai frământat încet plămada mea,
Să mă asemăn cerului fără risipă,
Prin focul ce adânc respiră-n ea.

Trec clipe veșnice în grabă, toate
Doar una-aș vrea să o cuprind,
Știu când se vor scurge-ale mele, poate
Dintr-o fărâmă, un infinit o să aprind.

Prind palmele țărâna și-o sfărâmă
C-atâta-nsingurare ce-a-mpietrit,
Tumultul vieții ce s-animă-n humă,
Dă grai luminii-n fiecare răsărit.

Daca doriți să-l citiți pe poetul sibian Daniel Irimescu, îl găsiți pe pagina lui de facebook: https://www.facebook.com/Heruvis …

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, tânăr poet și prozator, locuiește la Sibiu, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…