Trebuia să se întâmple demult. Din alăturarea de odinioară a PNL şi PD sub forma Alianţei D.A. trebuia să rezulte, ca obiectiv ultim, fuziunea celor două partide într-o mare formaţiune de dreapta care să se constituie în contrapondere la partidul-stat, PSD. Istoria s-a derulat însă după cum ştim: liberalii, pe de o parte, cu orgoliile lor, iar Traian Băsescu, pe de alta, cu propria-i agendă, au împiedicat punerea în operă a planului originar. Nu doar că o apropiere aprofundată între PNL şi PD nu a mai avut loc, dar cele două partide s-au separat radical, iar PNL s-a văzut nevoit să colaboreze, mai discret (2007-2008) sau mai făţiş (2011-2014), cu vechiul său inamic politic şi ideologic, PSD.

Greu de spus ce a câştigat România de pe urma acestor alianţe nefireşti. În definitiv, ele s-au întemeiat pe interese personale mărunte (ce altceva i-ar putea reuni vreodată pe socialişti şi liberali?) şi au funcţionat ca atare. Cert este că după 10 ani în care s-au epuizat absolut toate combinaţiile posibile la guvernare, finalul preşedinţiei Băsescu stă sub semnul debutului său: o mare alcătuire de dreapta împotriva ameninţării partidului-stat corupt şi nereformat.

Fuziunea PNL-PDL şi-a găsit critici chiar din momentul lansării pe piaţă a ideii. Într-un anumit sens, al moralităţii, şi este o idee criticabilă. Cum, după 7 ani de război politic total, se poate întocmi, peste noapte, o fuziune? Cum se pot împăca co-autorii „loviturii de stat” (în accepţiunea PDL) cu agenţii măcelului social din 2010-2011 (aprecierea de până foarte recent a PNL despre PDL)? Nici acum, după încheierea discuţiilor, lumea nu e pe deplin convinsă de succesul proiectului. Nemulţumiţi sunt şi de o parte şi de alta a mesei negocierilor.

Situaţia trebuie privită cu mai multă detaşare şi pragmatism. În primul rând, o coagulare reprezentativă şi durabilă pe partea dreaptă e utilă fie şi de dragul ideii de echilibru electoral. N-ar strică o mai mare limpezire a apelor politice. Pentru sănătatea democraţiei, românii ar trebui să aleagă între două alternative clare, apte să preia dezvoltarea ţării într-o direcţie sau alta. Fărâmiţarea care există astăzi pe dreapta este şi din cauza faptului că societatea românească s-a liberalizat tot mai mult în ultimii 25 de ani (a se vedea evoluţia în procente a partidelor de stânga, moştenitoare ale naţional-comunismului, după 1989). Miza bătăliei pe acest segment al spectrului politic este aşadar explicabilă. Rămâne de văzut dacă va exista suficientă maturitate pentru captarea acestui electorat crescând sub umbrela unei forţe mai largi şi mai puternice.

În al doilea rând, rezultatul obţinut în urma negocierilor PNL-PDL reprezintă formula ideală la care se putea ajunge. Liberalii au impus păstrarea numelui şi a tradiţiei istorice (ar fi fost şi păcat să se piardă ca efect al unor conjuncturi), iar democrat-liberalii rămân la ei acasă în Modrogan 1, îşi cântă în continuare imnul (foarte românesc şi popular, de altfel) şi – cel mai important – reuşesc să evite pericolul extincţiei de formă peneţecedistă. S-a dovedit cât de artificială a fost creşterea PDL şi cât de mult a depins ea de persoana preşedintelui. Odată ce preşedintele s-a dezis de PDL, partidul a intrat pe un trend descendent (înspre condiţia lui din perioada pre-Băsescu), astfel că e dificil de prezis dacă PDL ar fi putut să rămână un vehicul politic semnificativ şi în viitor. Încă au reuşit să poarte negocierea de fuziune pe picior de egalitate cu PNL.

În plus, identitatea PDL e mult mai fluidă; a demonstrat că e în măsură să treacă fără şovăire de la stânga la dreapta, de la albastru la portocaliu, de la PD la PDL. De ce n-ar deveni şi naţional-liberali? Era mult mai lesne pentru ei să renunţe la brandul lor postdecembrist decât ar fi fost pentru PNL, nume cu rezonanţă nu doar politică, ci şi istorică.

Noul PNL are mai multe de câştigat de pe seama PDL. O dată, dobândeşte o organizare care şi-a probat eficienţa în mai multe rânduri de alegeri. Celula şi sistemul de organizare ale PDL reprezintă din acest punct de vedere un avantaj suplimentar pentru PNL. Apoi, PNL mai câştigă criterii de integritate care îi vor da ocazia unei mai mari credibilităţi în combaterea corupţiei din sânul propriului partid. PDL s-a dispensat mai ferm de corupţii săi decât a făcut-o până acum PNL, care s-a arătat mult mai reticent în această privinţă. În fine, PDL aduce mai multă substanţă şi în materie de program, printr-un accent mai pronunţat în favoarea justiţiei independente şi a statului de drept, principii nu atât de bine reliefate de către vechiul PNL.

Pentru PDL se încheie definitiv un întreg ciclu de metamorfozări postdecembriste. Ultima sa transformare constă în însăşi dispariţia sa. Povestea PNL va continua însă, sub alt chip, dar va continua, dovedindu-şi încă o dată anduranţa. Iar puterea lui nu se diluează prin integrarea PDL. Dimpotrivă. După 1989, PNL nu a mai izbutit niciodată să atingă statutul de mare partid pe care l-a avut înainte de Al Doilea Război Mondial. El are astăzi şansa de a redeveni forţa politică de altădată, dacă va şti să gestioneze momentul cu iscusinţă.

To improve is to change, spunea Churchill. Sunt vorbe pline de tâlc, asupra cărora ar trebui să reflecteze cu atenţie şi inspiraţie fiecare liberal, mai nou sau mai vechi.