Într-o vreme în care disperarea şi trufia nu-l determinaseră încă să facă apologia morţii în cămaşa de culoarea măslinului turbat, Eliade lansa o Invitaţie la ridicol. Era, dincolo de tot şi toate, invitaţia la o deplină, dat tot pe atât de riscantă sinceritate:  Căci la aceasta se rezumă ridicolul: la trăirea vieţii tale proprii, nude, imediate – refuzându-te superstiţiilor, convenţiilor şi dogmelor. Cu cât suntem mai personali, mai identificaţi cu intenţiile noastre, cu cât fapta noastră coincide mai perfect cu gândul nostru – cu atât suntem mai ridicoli (Invitaţie la ridicol, în Drumul spre centru, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 9).

Îmi voi asuma riscul şi voi fi ridicol. De fapt, sunt deja. Într-o lume în care omul de cultură, lăsându-se canibalizat, nu mai reprezintă o valoare în sine, de un vag interes mai bucurându-se doar produsul (pseudo)cultural, consumat cel mai adesea în grabă, internautic, între o ştire despre o crimă şi una despre un viol, grija cu care am inserat, mai devreme, trimiterea bibliografică este ridicolă. Pentru că, fiind vorba de un produs, nimeni nu mai are timp să citească cu atenţie ce scrie pe etichetă.

Însă nu despre asta voiam să scriu. Aceste rânduri nici măcar nu sunt despre. Nu în primul rând. Înainte de toate, sunt către. Sunt către toată generaţia mea. Şi, până la urmă, către voi toţi. Sunt către toţi cei care aţi sperat, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, că răul se ascunde doar în câţiva, către cei care v-aţi sacrificat prezentul pentru un altfel de viitor, către cei care, pentru a nu trece drept ridicoli, vă străduiaţi de fiecare dată să vă reţineţi o lacrimă atunci când auzeaţi Deşteaptă-te, române!, fără să strâmbaţi din nas că textul este cam de dreapta şi este cu Traian, tot aşa cum, deşi abia ieşiţi din comunism, ascultaţi Imagine al lui John Lennon fără să strâmbaţi din nas că textul e prea de stânga şi cam conspiraţionist. Către voi, cei care, pentru că n-aţi avut niciun răgaz, v-aţi aruncat în viaţă fără a avea habar ce este viaţa. Către voi, cei care aţi trăit pe fugă şi aţi învăţat totul din mers. Odată cu România. De al cărei destin nu v-aţi îndoit nicio clipă. Pentru că aveaţi încredere în noi. Pentru că ştiaţi că voi veţi fi România. Pentru că ştiam că noi vom fi România.

Astăzi, noi suntem România. Nu vă lăsaţi înşelaţi! România de astăzi nu este nici a lui Iohannis, nici a lui Dragnea, nici a Serviciilor, nici a ONG-urilor, nici a lui Merkel şi nici a lui Putin. România de astăzi este a noastră. A generaţiei noastre. Dintre noi sunt numiţi astăzi prim-miniştrii, miniştrii şi prefecţii, dintre noi sunt aleşi preşedinţii de consilii judeţene şi primarii. Şi tot dintre noi s-au ridicat şi reprezentanţii societăţii civile. Noi ocupăm poziţii economice cheie. Şi tot noi suntem formatorii de opinie. Noi suntem producătorii şi consumatorii de cultură, noi suntem scriitorii, jurnaliştii, inginerii şi profesorii. Fiecare dintre noi ocupă, acolo unde se află, o poziţie de influenţă. Da, noi suntem România. Şi, aşa stând lucrurile, nu mă pot împiedica să mă întreb: este România de astăzi România pe care am visat-o?

Asaltaţi din toate părţile de incompetenţă şi corupţie, ne-am lăsat divizaţi şi ne-am înrolat sub steagurile unor interese care nu erau ale noastre. Astăzi, incompetenţa şi corupţia au rodit. Şi au rodit doar ură şi moarte. Iar România pe care am visat-o cu toţii se îndepărtează mereu, tot mai morganatică, tot mai greu de ajuns.

Miron Costin mi-a displăcut întotdeauna. Mi-a displăcut pentru că îşi plânge de milă, pentru că plânge de milă ţării, mi-a displăcut pentru zicerea cu omul care este veşnic sub vremi. Mi-a displăcut că face eforturi să gândească occidental şi mi-a displăcut că rămâne totuşi oriental. Şi ştiu că nu sunt singurul. Ceea ce ne-am dorit atunci, demult, a fost să fim liberi. Este libertatea-aici-şi-acum iluzorie? Mă îndoiesc. Şi chiar de ar fi aşa, n-aş renunţa pentru nimic în lume la această iluzie. Pentru că este iluzia din care s-a născut lumea în care trăim.

Ne-am lăsat dezbinaţi, am permis să fim dezamăgiţi, am obosit. Dar libertatea nu înseamnă nici intoleranţă, nici indiferenţă şi nici renunţare. Amintiţi-vă! Noi am fost visătorii. Şi nu, asta nu înseamnă că am fost idioţii utili. Amintiţi-vă că eram sătui până peste cap de dogme, doctrine, ideologii! Eram sătui până peste cap de prejudecăţi. Amintiţi-vă că am visat o lume în care să putem fi pur şi simplu noi înşine!

Au trecut douăzeci şi cinci de ani! Nu ne mai permitem să aşteptăm încă douăzeci şi cinci! Şi nici nu este nevoie. Este suficient să nu ne abandonăm urii şi deznădejdii. Este suficient să uităm, fie măcar şi pentru o singură zi, că suntem „de dreapta” sau „de stânga”, orice ar însemna asta. De fapt, este suficient să uităm toate „adevărurile” pe care ni le-am tot servit în aceşti ani, dar fără să reuşim să ne convingem de adevărul lor. Este suficient, fie şi numai pentru o singură zi, să ne amintim cine suntem, cine suntem noi, cei adevăraţi. Este suficient să fim, mâine, de exemplu, doar mâine, noi înşine. Nu este nevoie să mai aşteptăm încă douăzeci şi cinci de ani. Dacă de mâine vom fi pur şi simplu noi înşine. Cu orice risc.