De mai bine de un an de zile, cîteva televiziuni legănate în iluzia că rup gura tîrgului și a ratingului, acompaniate de cîțiva deontologi ai sclavagismului presei, plimbă pe sticla tv, cu o tragi-comică osîrdie, un cadavru. De cînd a redevenit simplu cetățean, așa cum îi place să-și spună, cu o umilință trucată, cadavrul politic Băsescu nu încetează, nicicum, în efortul disperat de a-și rescrie, de a-și mistifica biografia, trecutul și eșecul a două mandate prezidențiale rușinoase, pe urma cărora cineva cu un obraz ceva mai subțire s-ar furișa afară din casă, atent să nu dea ochii cu lumea. O face cu tupeul caracteristic, cu aceeași față schimonosită de răutate, arțag și mitocănie și cu aceeași încrîncenare la capătul căreia se întrevede prietena sa de nedespărțit, paranoia.
Trecînd cu seninătate peste momentul cînd puțin a lipsit să se înece în flegma ignară a nației, salvat numai de o ticăloasă erată și de prostituția la nivel înalt, euroatlantică, Băsescu este, astăzi, un monument de ipocrizie, populism și demagogie care pun la grea încercare presiunea arterială și starea de greață a celor care se mai încumetă să-i asculte delirul ori să-i respire aerul din preajmă.
Împrumutînd vorbele și abordînd temele, viziunile, mult hulitei televiziuni Antena 3, din vremea cînd, din poziția țaței încotrocenite, patrona mahalaua politică, vitupera opozanții și călca în picioare Constituția, filă cu filă, articol cu articol, din vremea cînd abuzul, arbitrariul, traficul de influență și matrapazlîcul configurau caratele penale ale mandatelor sale, Băsescu joacă, azi, comedia opozantului de ocazie, spune lucruri, adevăruri contextuale și punctuale pe placul auzului omului simplu, de bun simț, pe care, acolo, din Deal, în calitate de slugoi al cancelariilor occidentale, n-ar fi îndrăznit niciodată să le spună. De unde și ridicolul aparițiilor și declarațiilor sale menite să îngroașe imaginea deplorabilă și convingerea că gura care le rostește e înțepenită în rictusul falsității și-al fățărniciei. Deplînge anomaliile și excesele statului de drept, după ce chiar el l-a moșit și clamat, așa strîmb cum, de fapt, și este, numai că abia astăzi îl vede, cînd poartă pe nas ochelarii de cal ai interesului personal ca simplu cetățean. Înfierează zăngănitul de cătușe după ce, pe vremea încotrocenirii sale, anunța, anticipa, în direct, arestări, imediat întîmplate și își freca palmele, satisfăcut de ce isprăvi a fost în stare și ce oracol fără greș era el, netulburat, neîncercat de remușcări că patima vînătorii sale oarbe avea să frîngă cariere, să tulbure destine ori, pe nedrept, să maculeze imaginea victimelor sale. E indignat de ascultările seviciilor, asidui și justificat supărătoare, dar cine dacă nu el, cu veselă mojicie, era pe firul unde își asculta pînă și consilierii administrației prezidențiale în convorbirile private? Și cine avertiza, trufaș și solemn, miniștrii cabinetului Boc că vede, că aude și știe tot? Un farsor, acesta este Băsescu, cu singurele sale arme, șmecheria și gustul cacealmalei, puse să dea din coate și să lucreze în slujba setei sale de putere și de parvenire, altfel zis, un accident al istoriei noastre contemporane, indigest, greu de asumat, pentru că din nefericita coliziune cu el, printre altele și din vina noastră, societatea românească s-a ales cu grave și costisitoare boli de tratat pe viitor, cu greu vindecabile răni, încă vii și neoblojite. Lui i se potrivesc, cum nu se poate mai bine, cuvintele lui Ștefan Zweig, atunci cînd spune: ”Cîteodată însă, soarta, cuprinsă de un capriciu ciudat, se prosternează în fața unui om oarecare. Cîteodată – și acestea sînt cele mai uluitoare momente ale istoriei universale – firul destinului ajunge, pe durata unui minut efemer, pe mîna unui nevolnic”
Un nevolnic cu activismul și limbuția tot atît de treze pe cît de vizibilă îi este meteahna trișorului închipuindu-și că mai are, că mai poate scoate din mînecă, de pildă, la alegerile pentru Primăria Capitalei, o carte cîștigătoare. În fond, de ce nu și-ar închipui cîtă vreme justiția nu vrea ori nu e în stare să dea piept și examene, oricît de grele, fie și cu un cadavru politic? Deși consider, alături de 7,4 milioane de cetățeni, că singura funcție ce i s-ar cuveni și i s-ar potrivi ca o mănușă este aceea de primar de celulă în oricare din penitenciarele patriei, l-aș încuraja, l-aș îndemna cu tărie să candideze, doar asfaltatorii, camionagiii, tarabagiii dornici de capete-n gură, tiriștii, Luxtenul, Popovici, dezvoltatorii imobiliari, bruma de parcuri rămase încă în picioare, afaceriștii din te miri ce, precum și filierele parandărătului și-ale spălării de bani abia îl așteaptă și încă cu brațele deschise! Da, să candideze neapărat, fără tăgadă, cu tupeul proverbial, cu grobianismul lui de neconfundat, cu toată recuzita de măști ale inocenței mimate, cu sufletul și caracterul său curat murdar, să stoarcă lacrimi pe umărul lui Cășuneanu, deși nu, nu-l cunoaște, așa cum nu-l știa nici pe Stolojan, dar ce contează, umeri de sprijin și urechi de strecurat otrava minciunii ambalată frumos să fie! Să candideze negreșit, pentru nimic altceva decît pentru a ne reda speranța și încrederea. Da, speranța și vă asigur că ați citit bine; speranța și încrederea că electoratul bucureștean, căruia mă încăpățînez a crede că nici Dumnezeu, nici uitarea nu i-au luat mințile și discernămîntul, îl va scoate pe Băsescu, odată pentru totdeauna, din viața politică a țării și a noastră și că acolo, la vot, își va lua o binemeritată revanșă, odată ce, în acorduri de recviem, sau, mai pe românește și ortodox, prohod, va duce cadavrul său politic acolo unde îi este locul: la groapa istoriei!
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…