Am fost întrebat de ce nu mai scriu. De ce nu mai public. Eseuri şi articole de atitudine, adică. Da… am scris. La început, am scris un articol pe săptămână. Apoi, unul la două săptămâni. Apoi, unul pe lună. Apoi, tot mai rar. Scriam atunci despre ce se întâmplă acum. Ştiu, sunt cât se poate de enervanţi cei care nu pierd ocazia de a puncta faptul că au avut dreptate, că nu s-au înşelat. Ideea este că eu am scris atunci tocmai pentru a nu mai fi nevoit să vă întreb acum, retoric: Păi, nu v-am spus eu?

N-am mai scris pentru că există un timp al dezbaterii şi un timp al acţiunii. Din păcate, timpul schimbului de idei s-a cam dus fără a lăsa urme adânci. Aşa se face că timpul de acum, al acţiunii, riscă să devină (sau cel puţin aşa mi se pare mie) un timp al rinocerizării. O rinocerizare a întregii societăţii europene. A celei româneşti, în mod implicit.

Şi apoi… mărturisesc că mi-a fost şi jenă să scriu. Despre orice ar fi fost să fie. Despre bâlbâielile legate de planul-cadru pentru gimnaziu. Despre dihonia care a cuprins breasla scriitorilor şi care a readus-o, în acest nefericit mod, în atenţia publicului larg. Despre reideologizarea (a se citi radicalizarea) scenei politice româneşti. Despre demersul cel puţin ridicol prin amploare al nu ştiu cărei asociaţii, dar în slujba căruia Biserica Ortodoxă Română a pus la bătaie o întreagă logistică şi nu numai, demers de strângere a unui număr de două milioane opt sute de mii de semnături, împotriva aspiraţiilor unei comunităţi care se ridică, în toată România, la cel mult cinci sute de mii de membri. Ăsta da triumf! Al democraţiei, desigur, că tot zisese un ierarh, acum ceva vreme, cu ocazia unei caterisiri, dacă nu mă înşel, că în Biserica Ortodoxă Română nu e loc pentru democraţie. A, şi să nu uit, despre piesa celor de la Taxi.

De-asta zic, mi-a fost şi jenă să scriu. Vă las să recitiţi ceea ce am scris deja. Deocamdată!

Am spune că, în ciuda veşnicului balans între cele două spaţii culturale, în ciuda oscilaţiilor înregistrate de istoria românească a ultimelor două secole între autoritarismul paternalist slav şi autoritatea principiilor democratice, inconştientul colectiv românesc a indicat constant o singură direcţie. Iată un răspuns reconfortant. Eu, cel puţin, aş răsufla uşurat. Dar este acesta răspunsul pe care ni-l dorim cu toţii? Vă las pe dumneavoastră să hotărâţi. (Vremea şi timpul – iunie 2013)

Cum este posibil ca indivizi care pun mai presus de orice valorile naţionale să se întoarcă împotriva propriului popor? Este posibil tocmai pentru că pun, mai presus de orice, valorile naţionale. Mai presus de orice, adică mai presus de oamenii care alcătuiesc naţiunea. (Doi termeni antonimici: naţionalism şi patriotism – iulie 2013)

M-am săturat de naţionaliştii care nu cunosc istorie sau o cunosc doar în varianta romanţată, numai bună să le alimenteze complexele, m-am săturat de creştinii care n-au citit Biblia, de fundamentalişti, al căror singur crez este violenţa pentru simplul fapt că sunt violenţi din fire, de extremişti, cărora le lipseşte disponibilitatea reflexivă! (M-am săturat! – septembrie 2013)

Precum în dialectica extrem de periculoasă a complexelor de superioritate şi de inferioritate, glorificarea trecutului istoric până la falsificarea acestuia, glorificare spre care noi, românii, prezentăm o tendinţă evidentă, ne serveşte nu doar la o destul de superficială rezolvarea a crizei identitare, ci şi la legitimarea tuturor formelor de critică la adresa prezentului. (De la Mircea la Pristanda… şi viceversa – noiembrie 2013)

Ştiu, nu este prima dată când simt nevoia să lansez un asemenea avertisment, dar întreaga clasă politică românească trebuie să-şi amintească acum, cât nu este prea târziu, că, în istoria modernă, fiecare criză majoră a democraţiei, determinând radicalizarea societăţii, a facilitat instaurarea unor regimuri extremiste, dictatoriale. Iar printre victimele acestora s-au numărat şi reprezentaţi ai clasei politice care făcuse anterior dovada iresponsabilităţii. (Democraţia românească şi originalităţile ei – ianuarie 2014)