TALK TO ME – Nu te plânge că ești neînțeles. Pentru cel cu care vorbești, viața ta nu este așa cum ai trăit-o tu, ci așa cum i-o povestești.

PARADOXUL MINCINOSULUI – Oamenii adulți spun numai minciuni. Fiecare cuvânt și fiecare propoziție pe care o spune un om adult este o eschivă, o omisiune, o invenție, o deformare sau o vorbă-n vânt. Credeți-mă pentru că știu ce vorbesc! Sunt om în toată firea!

A MURIT CEL CARE ÎMI CÂNTA GÂNDURILE – Am avut în facultate un prieten de un rafinament lingvistic ieșit din comun și de o inteligență încântătoare, în gura căruia limba română te electriza și te încânta. Și, pentru că nu eram genul lui, mă simțeam în siguranță alături de el pentru că el era un homosexual cu gusturi evoluate iar eu, fiind doar un zănatec anonim, nu intram în atenția lui. Așa că mergeam des în demisolul ăla friguros unde stătea el în gazdă si băteam câmpii seri întregi despre poezie, cărți, filme, oameni și tot felul de alte prostii din astea schizoide. Iar când făceam lucrul ăsta acolo la el, eram de fiecare trei: el, eu și Leonard Cohen care se smiorcăia dintr-un casetofon gâjâit. Noi vorbeam, ne îmbătam de vin și cuvinte, iar Cohen își vedea de treabă în casetofon, înainte și înapoi, după cum se termina caseta. Se făcea târziu în noapte, ieșeau stelele pe cer, se opreau tramvaiele și se închideau cârciumile, și, în timpul acesta, pe nesimțite, Cohen, scâncind existențialist în fundal, devenea parte a științei mele de a înțelege viața și a poftei mele de a vorbi.

MEMORIA PRINCIPALĂ – Dincolo de cea a creierului, trupul are o memorie a lui, care ține minte salteaua, patul, pereții, mirosul cearceafurilor, forma pernei și adâncitura ei, obișnuințele cu care te trezești dimineața și cu care adormi seara și pe care el nu le poate regăsi decât în locul cu care e obișnuit. Iar când nu le are, trupul tânjește după ele, lin și în tăcere, la fel cum tânjești câteodată după gustul unei prăjituri mâncate demult. Locul acela se numește „acasă”. De aceea, oricât de grozave ar fi locurile prin care umblu creanga, din când în când trebuie să îmi aduc trupul înapoi în memoria lui principală. „Acasă”.

SMOOTH CRIMINAL – Cât de stânjenitoare devin dovezile de dragoste ale celui pe care ai încetat să îl iubești, dar el încă nu știe…

OAMENI LITERATURĂ – Există oameni care au tatuată în privire, limpede și foarte lizibil, întreaga poveste a vieții lor. Te uiți în irisul lor, în albul lor, în pielea pleoapelor și le citești acolo jocurile copilăriei, visele și iubirile adolescenței, reușitele și nereușitele maturității. Captivi în orbite, ochii sunt o memorie la vedere pentru oricine știe să citească. De aceea eu când sunt pe trotuar mă simt întotdeauna ca într-o bibliotecă.

TAXA PE ANTICHITATE – Amfiteatrul roman din Taormina, pe coasta de est a Siciliei, este, după cel din Siracusa, al doilea ca mărime din toată lumea antică. Are 109m în diametru. Ciudat. Deşi nu era niciun spectacol, actorii erau morți demult iar scena era complet prăbuşită, mi-au luat totuşi zece euro ca să mă lase să intru.

OPTICĂ – Dorm cu ochelarii pe nas, să îmi văd mai bine visele.

CONCURENȚĂ – Nu mi s-a mai tăiat demult răsuflarea dar am pățit-o ieri la Museo Archeologico Nazionale di Reggio Calabria. Pe 16 august 1972, au ieșit din mare, lângă localitatea Riace, venind de acum 2.500 de ani, doi indivizi de bronz care au lăsat pe toată lumea cu gura căscată. Lipsiți de imaginație, italienii au numit cele două statui simplu: Bătrânul și Tânarul. Ca să ajungi la ele, trebuie mai întâi să stai cinci minute într-o cameră ermetică de decontaminare cu microunde. Teamă mi-e că indivizii ăștia arată mai bine chiar și decât mine.

LA POMUL LĂUDAT – Sincer, nu știu ce fel de pom e ăsta dar m-am gândit să îl laud pentru că e tare frumos. Și nu trebuie să te duci la el cu sacul, ci doar cu o carte sau un ziar pe care să le citești pe banca din umbra lui. Lăudându-l, rezultă că acesta e pomul lăudat. Se află într-un părculeț din Reggio, la câțiva pași de mare.

IN SUFRAGERIA LUI DUMNEZEU – Nefiind prea dus la biserică în România, am zis să mă duc măcar aici, în Calabria. Aşa că am intrat în Domul din Reggio. Impresionantă lucrare. Eleganță, armonie, culoare. Grandoare la superlativ. M-am așezat evlavios pe un scaun tocmai în spate și m-am simțit ca un băiețel cuminte care merită foarte multă ciocolată. A trebuit însă să o tulesc repede pentru că eram în pantaloni scurți.

NIVELUL DE TRAI – Mărturisesc că o lungă perioadă de timp nu mi-au plăcut blondele.
Mi se păreau palide, și astă mă făcea să mă gândesc că sunt bolnave de colecist. Ba îmi închipuiam că aveau și o lipsă de calciu, iar lucrul acesta mă făcea să umblu cu ele cu grijă, de parcă s-ar fi putut fractura și fărâmița sub mine. Brunetele, însă, mi se păreau suficient de robuste ca să poată fi manipulate oricum, fără să le pricinuiesc nici un rău. Odată cu înaintarea în vârstă cred că a crescut și nivelul de trai în țară pentru că acum toate femeile mi se par foarte sănătoase.

EFECTE SECUNDARE – Când mă întâlnesc cu cineva care mi-a citit cărțile, am senzația că mă odihnesc.

CINEMATOGRAFUL FERMECAT – Încă de mic copil m-au vrăjit cuvintele frumos potrivite. Prin clasa a treia am învățat pe dinafara El Zorab al lui Coșbuc iar mai târziu, Luceafărul lui Eminescu. Desigur, acum nu le mai știu, dar, multă vreme, copil fiind, le visam versurile noaptea ca pe un film.

CU CINE TE OCUPI – Am fost într-o vreme înscris pe un site de matrimoniale care, așa cum e și normal, colcăia de orgasme în așteptare și de marșuri nupțiale mereu amânate și pe care, în momentele mele de restriște personală, mai intram în speranța că miracolele nu sunt vorbe goale ci că se pot chiar întâmpla în realitate. Că adică, după cum se înțelege, puteam să îmi găsesc o parteneră care să se simtă bine în compania mea și în compania căreia să mă simt și eu un om normal. Cu ce te ocupi? era prima întrebare pe care mi-o puneau. Iar eu, ca să nu par prost crescut și să nu zică ele că nu le dădeam întreaga mea atenție, răspundeam candid:
Nu mă ocup cu nimic. Numai de tine mă ocup! Te crezi șmecher, ai? venea răspunsul lor. Hai, pa!

O EZITARE ESTETICĂ – Floare? Pasăre? (Strelitzia, „Floarea păsării paradisului”, undeva pe marginea drumului in extremitatea sudică a Italiei)

CONSTANTIN CIUCĂ este poet, prozator și fost profesor de „Carabella”; ultima carte apărută este „Frica domnului Al Kuppi”…