Avem, așadar, timpul povestitorului, al scriitorului, timpul poveștii, apoi, timpul fiecărui personaj și, mai presus de toate, căci el este într-adevăr o enigmă încă insuficient cercetată, avem timpul lecturii, momentul precis în care un text este lecturat. Dacă despre timpul poveștii și al autorului ei se pot spune multe, de treaba aceasta ocupându-se criticii și istoricii literari, timpul lecturii e cu desăvârșire volatil. Nu înseamnă, însă, că trebuie ignorat, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, timpul lecturii este cel esențial, el distorsionează definitiv și ultim toate celelalte timpuri, forțându-le să i se supună. Timpul lecturii este și singurul care produce efecte concrete. Societățile umane, prin liderii lor, sunt animate de idei care se nasc în timpul lecturii. Cărțile în sine, cu autorii lor cu tot, n-ar valora mare lucru dacă n-ar fi actualizate perpetuu, odată cu fiecare citire.

1.Scott Fitzgerald, „The Last Tycoon”, HarperCollins Publishers, London, 2014, 180 de pagini

Când Scott Fitzgerald moare, în 1940, lasă acest manuscris neterminat. Povestea explorează lumea Hollywood-ului de la începutul secolul XX. Personajul principal, un producător ajuns la vârsta maturității, Monroe Stahr, se îndrăgostește subit și fulgerător de Kathleen, care îi aduce aminte de soția sa decedată. În același timp, mult mai tânăra Cecilia, fiica unui bun prieten și partener al lui Monroe, dezvoltă o pasiune pentru producător. Nu prea regăsim aici nimic din măiestria cu care Scott Firtzgerald construiește „Marele Gatsby”; acțiunea trenează la nesfârșit, există scene înfiorător de lungi și disproporționate, atmosfera generală, deși, pe alocuri, captivantă, nu are forță de atracție. Sigur că e dificil să vorbești despre un roman rămas la stadiul de manuscris, însă nu există multe elemente care să te facă să te gândești că, după primele 148 de pagini, următoarele ar fi putut salva ceva și ar fi putut transforma textul într-o capodoperă. Textul reflectă pe deplin blocajul literar în care se afla Scott Fitzgerald în ultima parte a existenței sale.

Nota mea: 6

2.Susan Sontag, „În America”, București, Editura Univers, 2007, traducere și note de Cristiana Vișan, 383 de pagini

Un roman complet. El povestește aventura unei actriței poloneze care hotărăște să emigreze, alături de familie și alți prieteni, în America, în a doua jumătate a secolului XIX. Maryna va cunoaște succesul în America, la sfârșitul unor experiențe personale și profesionale complicate. Pe fundalul descrierii Americii, se desfășoară povestea de dragoste dintre Maryna (căsătorită cu Bogdan) și tânărul scriitor Ryszard precum și aventurile homosexuale ale lui Bogdan. Romanul începe cu naratoarea vorbind la persoana I și oferă, pe parcursul celor mai bine de 300 de pagini, șansa mai multor personaje să se exprime folosind aceeași persoană I. Fabuloasă tehnica de scriere a textului. După primele câteva zeci de pagini, pe nesimțite, cu o tehnică literară ce te duce cu gândul la cea teatrală, naratoarea dispare, lăsând loc poveștii și personajelor. Avem monologuri teatrale, stil epistolar, interludii narative… Susan Sontag se mișcă în spațiu și timp, pendulând între personajele sale cu o naturalețe debordantă. Cititorul se trezește, pur și simplu, captiv în lumea interioară a cărții, fascinat de complexitatea caracterelor umane, empatizând cu dramele lor interioare. Povestea curge firesc și profund; aproape că nu mai contează faptul că, în prezenta ediție, la fiecare câteva pagini există cel puțin un cuvânt despărțit anapoda în silabe (în buna tradiție a cărților apărute în colecția „Cotidianul”).

Nota mea: 10

3.Lawrence Durrell, „Labirintul întunecat”, București, Editura Univers, 2007, 288 de pagini, traducere de Olimpia Lykiardopol

Acțiunea romanului se petrece în 1947, când un grup de turiști britanici rămâne blocat într-o peșteră din Creta despre care legenda spune că ar fi labirintul Minotaurului. Aventurile celor prinși în labirint se dovedesc a fi încercări inițiatice. Lawrence Durrell are grijă să individualizeze atât de bine personajele, să le construiască migălos și veridic, totodată, încât surprinde plăcut amestecul de real și fabulos. Nu lipsesc, desigur, nici clișeele mitologice de rigoare. Spre exemplu, soții Truman reușesc să evadeze din labirint doar pentru a descoperi că au ajuns într-un loc de unde nu se mai pot întoarce la civilizație, un spațiu în care întâlnesc o bătrână care ajunsese acolo în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. În felul acesta, se reinstaurează metafora unui nou cuplu primordial (Adam și Eva) care poate reseta și reorienta direcția în care se îndreaptă specia umană. Cartea se parcurge ușor, cu ușoare sincope de lectură generate de folosirea repetată a lui „care”, în loc de „pe care”, în text. Fără să depășească orizontul de așteptare al unui roman ușor senzaționalist, „Labirintul întunecat” este o lectură plăcută.

 Nota mea: 8

4.Victor Hugo, „Notre-Dame de Paris”, traducere de Gellu Naum, București, Editura Adevărul Holding, 2008, 578 de pagini

Textul redă ediția definitivă a romanului, din 1832. Spre deosebire de celelalte ediții, cuprinde și trei capitole noi, despre care Hugo spune că ar fi fost pierdute și regăsite. Tocmai aceste capitole, unul dedicat decăderii arhitecturii și răspândirii tiparului, întrerup brutal ritmul narațiunii. Fără să fie lipsite de interes, par a fi aruncate la întâmplare în urzeala narativă a textului. Parisul secolului XV, cu dramele lui, cu cerșetorii de la Curtea Miracolelor și poveștile de dragoste spectaculoase e descris, la un moment dat, cu o minuțiozitate cam autistă. Cartea nu mai poate prezenta interes pentru un cititor al secolului XXI, cu excepția cititorului specializat. E greu să digeri fanfaronada practicată de romantici și iritant să vezi că, în bună tradiție romantică, destinele personajelor se întretaie în urma unor coincidențe forțate, căutate. Quasimodo, de departe cel mai „carismatic” personaj al cărții, e și el victima stilului epocii. Aproape nimic nu mai rămâne din interesanta, la acea vreme, idee că diformitatea fizică poate ascunde un suflet nobil. Quasimodo e adesea descris ca nimic mai mult decât un animal. Cititorul modern cu greu poate digera cele peste 500 de pagini ale cărții. Multe dintre ele sunt, de altfel, inutile. Pe zeci de pagini, bunăoară, trebuie să citim o descriere a Parisului secolului XV, cu nume de străzi și topografii încâlcite…

Nota mea: 6

5.Sven Hassel, „Gestapo”, Editura Adevărul Holding, 2008, 354 de pagini

Sven Hassel, un danez care se înrolează voluntar în armata germană, în 1937, este combatant activ în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu siguranță, biografia lui e cu mult mai spectaculoasă decât toate cărțile pe care avea să le scrie. Cea de față e o dezamăgire continuă. După ce pierde peste 200 de pagini descriind nimicuri, timp în care acțiunea abia dacă face vreun pas în față, Hassel pare că s-a trezit din letargie, odată cu paginile dedicate execuției locotenentului Bernt Viktor Ohlsen. Nu durează mult și cartea își reia ritmul dezamăgitor. Pe scurt, e vorba despre întoarcerea la Hamburg, de pe front, a companiei din care fac parte „Micuțul”, Porta, Legionarul, Barcelona ș.a. Pe fondul corupției generalizate și a fricii pe care o instaurase Gestapo-ul, comandantul companiei, locotenentul Ohlsen, este executat prin decapitare. Odată cu întoarcerea companiei pe front, moartea sa va fi răzbunată. Cartea e unul dintre acele cazuri care demonstrează că doar experiența de viață e insuficientă pentru a crea literatură. Fără un dram de inteligență scriitoricească, Sven Hassel reușește performanța unui delir continuu. „Gestapo” e genul de carte care nu pare a avea resurse de a supraviețui timpului ei.

Nota mea: 3

6.Arthur Conan Doyle, „The Memoirs of Sherlock Holmes”, HarperCollins Publishers, Londra, 2016, 290 de pagini

Cartea reunește 11 dintre povestirile care îl au ca protagonist pe celebrul Sherlock Holmes. Un personaj-cult, care a depășit granița ficțiunii, unele dintre metodele sale de investigație ajungând să facă parte din arsenalul polițienesc al vremii. Textele au fost publicate în „The Strand Magazine”, la sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Fiecare dintre ele este povestită de nu mai puțin celebrul dr. Watson. Cartea se bucură de o prefață utilă; s-ar fi simțit, totuși, nevoia folosirii ilustrațiilor originale, cu atât mai mult cu cât în prefață se vorbește despre Sidney Paget și modul în care a ajuns el să ilustreze povestirile lui Arthur Conan Doyle. Nu lipsește din colecție nici povestirea în care, urmare a întâlnirii cu Moriarty, Sherlock Holmes moare („The Final Problem”). La presiunea publicului, Sherlock va reapărea, la început de secol XX, în alte romane și povestiri. Fără să trădeze o cine știe ce măiestrie stilistică, povestirile sunt ingenios concepute, cu accent exclusiv pe narațiune. O lectură plăcută, de vacanță.

Nota mea: 8

7.Chuck Palahniuk, „Bântuiții”, Iași,  Editura Polirom, 456 de pagini

O adevărată capodoperă a lui Palahniuk. Cu toate astea, e un text nerecomandat celor care nu sunt familiarizați cu scriitura lui. Aici, avem povestea a 23 de personaje cărora li se oferă o rezidență de creație într-un loc izolat: un teatru dezafectat. Aflăm, rând pe rând, povestea vieții fiecăruia. Ei vor fi lăsați acolo, timp de trei luni, pentru a-și scrie capodoperele. Atâta doar că fiecare dintre ei aspiră la un altfel de succes: vor să vândă povestea experienței lor în acel spațiu izolat, pentru asta trebuind să sufere (o suferință mare face rating) și să-i elimine pe ceilalți (drepturile de autor trebuie împărțite la cât mai puțini). Ajung, deci, la automutilare și canibalism, încercând, fiecare în parte să sufere mai mult decât celălalt, în speranța că, odată eliberați, vor putea face turul televiziunilor cu povestea lor. Doar că, în timp ce ei sunt înăuntru, lumea se schimbă radical. Un echipaj spațial, înainte de a ajunge pe Venus, se sinucide, camera de luat vederi reușind să surprindă, înainte de prăbușire, imaginea unor oameni care trăiesc într-un fel de Paradis pe suprafața planetei Venus. De aici, concluzia că planeta Pământ nu e decât un teritoriu de tranziție către raiul venusian. Consecința: pământenii se sinucid în masă, pentru a-și grăbi ajungerea în Paradis. O imaginație debordantă, un spirit de observație și o lipsă de inhibiții remarcabile, scene grotești, macabre, recomandate celor cu stomac tare și 0 prejudecăți sau inhibiții. O carte puternică.

Nota mea: 10

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…