NORVEGIA OCUPATĂ DE RUSIA, ÎN ZILELE NOASTRE – … despre un serial Tv care nu-i o telenovelă. De câteva săptămâni, în Franța, pe canalul Tv franco-german Arte (care e unul dintre cele mai bune, intelectual vorbind – din păcate, el nu mai e retransmis de firmele din România) este în desfășurare un serial foarte interesant, despre care se vorbește mult în toată Europa (fiind difuzat aproape simultan în vreo 10 țări). Titlul seriei: „Occupied”. Nu e documentar, ci ficțiune. Dar o ficțiune care are legătură cu actualitatea internațională a ultimilor ani. E un thriller politic și de acțiune: imaginați-vă că, în viitorul apropiat, Norvegia decide să nu mai exploateze rezervele sale de gaz natural. Rusia profita de context și ocupă Norvegia, cu acordul Uniunii Europene (!), speriată de perspectiva unei crize de energie. Ce urmează? Geopolitică și intrigi de tot soiul, o ocupație travestită în cooperare, politicieni șantajați, ziariști omorâți misterios, teroriști pe care nu-i revendică nimeni etc. Dacă serialul va apărea pe vreun post Tv românesc (ceea ce cred că se va întâmpla), nu-l ratați.
E dintre acelea care dau de gândit.
BIZAR – Așadar, autointitulatul „Stat Islamic” strângea până de curând un buget de 80 milioane $ lunar – adică mai mult de 2 milioane pe zi…! Din aceștia, peste 40% vin din vânzarea de petrol. Știm cine vinde, dar nu știm (?) cine cumpără. Bizar că, după un an și jumătate, abia recent par a se lua măsuri de subminare a finanțelor ISIL/ ISIS.
FRĂMÂNTĂRI DE AZI – Potrivit specialiştilor în migraţii ai ONU, în următoarele patru luni ar urma să mai ajungă în Europa între 600 şi 700 de mii de noi migranţi. Până în anul 2017 inclusiv se estimează că cca. trei milioane de oameni vor ajunge pe ţărmurile continentului nostru şi vor dori să meargă spre inima lui (Germania) sau puţin mai la nord (eventual, Suedia). Şi, chiar dacă cifra totală nu este deocamdată de ordinul milioanelor, impactul politic se vede zi de zi: Ungaria şi Slovenia apelează la soluţia (iluzorie, din perspectiva Istoriei, a) gardurilor de sârmă ghimpată – de parcă cei care-şi riscă viaţa trecând Mediterana s-ar speria de nişte ziduri mai curând simbolice! –, Suedia anunţă reintroducerea controlului la frontieră, iar reuniunile UE care discută problema nu au găsit, până acum, o soluție pe termen mediu măcar. Cancelara Merkel însăşi, cea care a ţinut Germania la adăpost de criză, cea care era văzută drept mintea cea mai lucidă a Europei şi conducătoarea de facto a continentului, devine ţintă la ea acasă pe tema migraţiei sub tirul partenerilor politici (precum creştin-socialii din Bavaria, CSU), iar rumorile privind un viitor puci intern la adresa sa apar în ziarele cele mai serioase. „Oferind azil tuturor sirienilor, făcând selfie-uri cu refugiaţii, cancelara Angela Merkel e acuzată de a fi invitat [în Germania, n.m.] toţi candidaţii la voiaj ai planetei“ – spune un comentator (Le Monde, 12 noiembrie a.c.). Dar povestea reală, în ansamblul său, poate că nu se opreşte aici. Aceste sute de mii sau chiar milioane de migranţi care ar putea veni spre Europa în următorii ani pot fi doar începutul unei migraţii mai ample, de proporţii efectiv istorice. Pentru că trecutul ne învaţă că în spatele celor care vin spre un tărâm străin se află deseori paradigme motivaţionale cu mult mai complexe. În cazul sirienilor de azi – cei care fug de război sau de încorporare – se află teama. Dar această migraţie ar putea să fie doar începutul unei mișcări cu mult mai vaste – la care, într-un fel, suntem parte responsabilă cu toţii în lumea dezvoltată. Luaţi în calcul, bunăoară, acest subiect atât de lesne trecut cu vederea (nu numai în România) – cel al încălzirii climatice. În imaginarul nostru (european, să‑i zicem) se pune problema ce se va întâmpla dacă pragul încălzirii globale va trece în următoarele trei decenii peste cele 2 grade Celsius pe care savanţii spun că le-am putea gestiona (temperatura globală a crescut cu puţin peste 1 grad Celsius în ultimele două decenii). Ne întrebăm dacă Veneţia va fi inundată, dacă digurile Senei vor suporta creşterea apelor, dacă Hamburgul va fi afectat iremediabil, dacă Mamaia noastră nu cumva va dispărea sub un liman de ape ce va uni Marea Neagră cu lacul Siutghiol… Dar toate aceste întrebări pot fi glume în raport cu miza umană la scară mare. Realitatea pare a nu mai avea răbdare în raport cu lentoarea acţiunilor noastre.
GAUDEAMUS 2015 – Povestea lui Carol I, din punctul meu de vedere, este una din cele mai frumoase povești adevărate din istoria noastră. Un rege care a venit într-o țară pe care nimeni n-o băga în seamă și care, practic, nu exista ca țară independentă și atunci când a plecat era un regat pentru a cărui alianță se băteau multe din marile puteri ale vremii. Asta grație talentului reformator și modernizator al acestui rege încăpățânat, scump la vorbă, unii spuneau și zgârcit, dar care, iată, a făcut atât de mult pentru țară.
PARISUL ÎNSÂNGERAT – Teroriștii nu pot să omoare un oraș, dar pot să-i schimbe fața și sufletul… Oare, vă puteți imagina ca într-o zi Cișmigiul și Herăstrăul, Parcul Romanescu din Craiova, Parcul Trandafirilor din Timișoara, Copoul din Iași, Tâmpa brașoveană etc. să fie închise? M-am plimbat printr-un Paris căruia încă nu-i vine să creadă prin ce a trecut. În ciuda sfatului oficial ca oamenii să nu se adune în grupuri mari, mii de parizieni pun flori și lumânări la locurile crimelor, iar clopotele de la Notre Dame bat chemând la o ceremonie de reculegere pe care o va oficia arhiepiscopul Parisului. Muzeul Luvru a rămas închis, iar Turnul Eiffel a fost în beznă, ca semn de doliu. Dar cel mai mult m-a impresionat un băiețel agățat – chiar în fața mea – de gardul parcului Jardin du Luxembourg, căruia nu-i venea probabil să creadă că această mare grădină, care adună duminica mii de oameni care se plimbă sau citesc (și în care nu se vedeau decât câțiva polițiști) era închisă…
O ÎNTREBARE – Nu cumva viermele e deja în măr? Mi-aduc aminte că, în ianuarie a.c., unii comentatori europeni – inclusiv intelectuali români respectabili – au pus o notă de subsol crimelor de atunci, fără a le cauționa, desigur, dar introducând în discuție o nuanță de dubiu: „Poate că și cei de la Charlie Hebdo au greșit” – se spunea -, „nu trebuiau să treacă linia tabu-urilor religioase” etc. Aceasta, deși noi cu toții știm că ceea ce numim cultură europeană s-a născut din contestație. Dreptul de a spune NU și de a vedea lucrurile altfel este piatra de bază a civilizației noastre. Spui NU, dar nu îl omori pe cel din fața ta și, evident, te aștepți ca nici el să nu te omoare. Socrate a fost în vremea lui un contestatar, la fel și Luther, la fel Giordano Bruno, la fel Mihai Eminescu sau Vaclav Havel, sau Iuliu Maniu, Soljeniţîn sau Lech Walesa; Oscar Wilde, Rodin, Brâncuşi, băieţii pop-rock din trupele Beatles sau Phoenix, mai aproape de noi, tot contestatari au fost. Desigur, nu e obligatoriu ca astfel de contestatari să aibă întotdeauna dreptate – dar, chiar dacă nu au, nu sari să-i omori. Numai minţile totalitare, de la Inchiziţie la Hitler sau Stalin, s-au gândit să-i lichideze pe contestatari. Din această mereu repetată contestaţie s-au distilat libertatea şi democraţia de tip occidental, cele care – oricât ar fi de imperfecte – tot reprezintă cel mai bun produs de până azi al societăţii umane. Fără contestaţie, fără întrebare, fără critică, civilizaţia noastră îşi pierde sensul. Ce mai zic, oare, azi cei care sugerau că desenatorii de la Charlie Hebdo “poate au greşit şi ei”? Cu ce au greşit oamenii obişnuiţi din Paris care s-au dus la Stade de France să vadă un meci, sau cei care au intrat într-o sală de spectacole, sau cei care s-au oprit să bea un pahar pe terasa unor restaurante, fie ele cu specific asiatic, italian sau franţuzesc? Acum probabil se vor găsi dintre cei care să spună că aceste atentate din 13 noiembrie nu ar fi existat dacă avioanele franceze nu i-ar fi bombardat pe cei care taie capete şi vând femei drept sclave. New York şi Washington în 2001, Madrid în 2004, Londra în 2005, Paris în 2015, Beirut sau Bagdad la ordinea zilei… Câte circumstanţe atenuante mai găsim pentru viermele care roade din măr sub ochii noştri?
ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; este noul ambasador al României la UNESCO…