Fulguiește… Undeva, în depărtare, se aude dangătul clopotelor. Ușor-ușor, se deslușesc niște siluete de oameni călare pe niște roibi albi, ninși. Totul e static, încremenit… Galopează sincopat, își vede fiecare de drum, și din când în când se mai aude câte un „Dobrý  den”. E ger năprasnic, și cerșetorii de la colțuri de stradă își suflă în palme, doar-doar s-or dezgheța mâinile.

Le curg șiroaie de lacrimi, din cauza frigului. Lumea merge zgribulită pe străzi, formându-se o mișcare browniană alcătuită din cojoace, căciuli de astrahan, pardesiuri, mânuși, cizme. Repezeală.

În camera lui, Sergei studiază. Aude fiecare sunet, cea mai imperceptibilă comă.  Se uită la clape cu un fel de dor, o nostalgie apăsătoare, o senzație de lipsă amestecată cu preaplin. Mama lui mai intră din când în când să îi lase pe o măsuță o ceașcă inundată de un ceai care stă să curgă pe covorul persan, adus de bunicul lui Sergei din India, pe vremea când era student. Stă la pian, nici nu se clintește din fața clapelor, și cântă ce îi dictează sublimul, perfecțiunea.

ANDREI MIHAIL RADU este student și unul dintre cei mai talentați violoniști ai generației lui…