„Omul este un animal curios cu inima în bătaia vântului” se aude deodată din gura lui Ion Anapoda. Totul a început la Arcub, într-o seară plină de oameni de toate vârstele, într-o sală de teatru sufocantă și a ajuns exact în momentul de față, în trenul de 5:30, cu Hibernalia în mână, cu bătrânelul resemnat din fața mea, îmbrăcat tot în negru, cu mâna dreaptă, palidă și incoloră, așezată ușor, pe piciorul-sprijin, și cu luna pe cer, în întunericul unui noiembrie aproape apocaliptic, când tot ce mișcă în univers sunt oamenii din tren, și nașul care ne verifică biletele luate cu legitimația de student.

Geamul trenului e crăpat, iar reflexia feței și a neonului este segmentată. Aproape că nu disting luna de neon. De la Hibernalia mi-au căzut ochii în gură și am văzut ca prin vis rândul în care apare revoltătoarea întrebare cum că de ce luna nu are petale.

După o analiză amănunțită și pe furiș, realizez că bătrânelul din fața mea ar putea fi Leonard, sau poate că sufletul refuză răstignirea poeziei la 82 de ani. Îl întreb încotro își duce existența, și în speranța că sinapsele mele îi vor simți vibrația vocii coheniene, realitatea lasă frigul de afară să pătrundă prin crăpătura geamului, iar vocea schiloadă a bătrânului să spună Craiova.

Acum, ca și la Arcub, frigul de afară și căldura din suflet s-au contopit printre replici, opriri în diferite stații, căderi de frunze, scrisori nescrise de pixuri fără pastă și ploi mărunte plouate pe pielea de asfalt și pe cea de metal a trenului.

nu a rămas nimic de făcut

doar ceai, jazz, căldură și infuzii

într-o lume plină de iluzii

nu a rămas nimic de făcut.

ANDREI MIHAIL RADU este student și unul dintre cei mai talentați violoniști ai generației lui…