-decembrie 2014-
Brusc s-a lăsat ceața.. Nu înțeleg de ce trebuie să depind de ceață. Trec oameni pe lângă mine, oameni pe care îi cunosc din cărțile lui Dostoievski, oameni cu care aș putea să fiu prieten, cu care m-aș certa, oameni care trec pe lângă mine cum eu, în neștirea și neliniștea mea, fac la fel. De ce e ceață între noi, oamenii? Cum accesez eu făpturile care trec pe lângă mine? Cum observ dacă au un ochi al mamii și-un ochi al tatii? Dați-mi cuțite, să pot să frâng ceața asta.
Nu mai suport! Vreau să depind de oameni și oamenii să depindă de mine. Vreau să fim dependenți, să ne ajutăm între noi, să zâmbim când celălalt nu poate, să mai facem un pas în debandada asta totală care se creează din cauză de ceață, de cuvinte nerostite la timpul lor, de lipsa umerilor pe care trebuia să se plângă. Da, eu am doi umeri cam diformi, și aștept ca umerii mei să mai fie adăpostul unor lacrimi, fie ele de bucurie ori de tristețe. Umerii mei au la activ câteva lacrimi și mângâieri pe creștet.
Scriu din postura în care în curând, (mi-am luat un pulover moale și călduros, acum umerii mei sunt pufoși, puteți să vă eliberați poveștile în ei) vine Crăciunul și nu mai vreau ceață și ziduri. Vreau umeri, vreau zâmbete, vreau săli de teatru pline, vreau lacrimile voastre pe mail (să atașați și povestea).. Să dispară ceața! Vreau libertate, nu mai vreau clape gri. Să fim serioși, cine cântă pe clape gri?! Să lăsăm albul și negrul să zburde șapte octave, opt…să fie armonie. Armonia trece și prin umeri..și de unde umeri dacă e ceață? De unde îmbrățișări dacă ceața predomină?
Haideți să fim solidari, să luăm câte-un cuțit și să tăiem odată pentru totdeauna ceața dintre noi, care ne veștejește, ne face tirani, ursuzi. Nu mai e timp pentru așa ceva! Dacă ne lăsăm învăluiți total de ceață ne vom atrociza și mai rău, iar viața nu ne permite. De ce credeți că au fost războaie de-a lungul istoriei? Ceața e de vină! N-au fost umeri, nefiind umeri, lacrimile au șiroit pe unde au putut..prin tranșee, la colț de bloc, sub copaci, pe bănci.. Obrajii nu au făcut față lacrimilor.
Au murit oameni cu lacrimile înghețate din cauza frigului și a ceței..lumânările din cimitir abia pâlpâiau, și erau greu de distins..din cauza ceței. Nu merităm asta! Spargeți ziduri, străpungeți ceața, dați-vă mâna, emanați bucurie sau tristețe. Trec clipe, ani, amintiri..toate învăluite în ceață. Cu ce rămânem? În loc de cadouri, haideți să dăm mâna, să zâmbim, să avem parte de amintiri senine și oameni senini. Nu mai pot să îndur oameni care merg pe stradă parcă teleghidați, cu ochi mici și opaci, care nu au nici o reacție la cel mai discret contact vizual. Life is worth living, nu știți?
Am avut și eu parte de ceață și ziduri (din cauza mea), dar am ales purul, ochii senini, umerii pe care să plâng, am trecut cu vederea, am iscat certuri, am îmbrățișat.. Uneori, o cameră goală și rece îți spune adevărul, cine ești de fapt. Am stat și m-am gândit mult. Ceața nu a pătruns și în subconștientul meu, am scăpat. Au vrut să îmi injecteze ceață în creier dar m-am zbătut. E singurul loc din mine rămas intact. Through its sadness and fog, life is beautiful for crying on your shoulder! 🙂
ANDREI MIHAIL RADU este elev în clasa a XII-a și unul dintre cei mai talentați violoniști ai generației lui…