1.„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini

O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale  ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică. Continuă să citești →

(textul face parte dintr-un proiect  în lucru)

Nu era frumoasă. Nu știu pe nimeni care să fi putut spune despre ea că era frumoasă. Sigur, trec peste clișeul frumuseții care stă în ochii privitorului. Cert e că, rugându-i pe bărbații care se îndrăgostiseră de ea să o caracterizeze în câteva cuvinte, niciunul n-ar fi folosit „frumoasă”. Cumva, într-un mod cu totul și cu totul inexplicabil, atrăgea atenția abia atunci când începea să vorbească. Nu c-ar fi spus lucruri interesante sau pline de substanță, însă era în ea o curiozitate naivă, nevinovată, dacă nu sinceră, măcar veridică. Continuă să citești →

Când, pe la 13-14 ani, de fiecare dată când plecam undeva cu trenul și era încă noapte afară, priveam la geamurile blocurilor din depărtare și-mi imaginam cam ce se putea petrece dincolo de acele geamuri, trebuie să fi crezut despre mine însumi că sunt original. Am aflat, mai apoi, că li se întâmplă multora, copii sau adulți, să încerce să ghicească dacă nu cumva dincolo de geamuri cineva moare sau altcineva iubește, cineva se ceartă sau altcineva își trăiește singurătățile, cineva s-a trezit pentru a ajunge la timp undeva sau altcineva își trăiește, pur și simplu, crizele de insomnie. A locui lângă calea ferată înseamnă, într-un anume sens, a-ți împărți existența cu aceea a miilor, zecilor de mii, sutelor de mii de călători. Acum, întrebarea interesantă mi se pare a fi: cine e mai câștigat? Călătorul care-și imaginează ce se întâmplă dincolo sau individul care, în spatele geamului, își vede de treaba lui, trăind, totuși, cu conștiința că cineva și-ar putea pune întrebări legate de el?! „A fi câștigat” înseamnă a-ți face mintea să se gândească, în fiecare zi, la lucruri la care nu s-a gândit în ziua precedentă. Adică, altfel pusă întrebarea, cine e mai câștigat, cel care-și trăiește în exclusivitate propria lui viață, ascuns în spatele unor perdele imaginare sau acela care își ține un ochi ațintit către lume, chiar dacă e obligat să imagineze ceea ce ochiul său nu distinge cu claritate?! Continuă să citești →