Intru într-un domeniu extrem de delicat legat de relația dintre politică și etică. Dar mă voi rezuma la o abordare mai restrânsă, cea dintre politică și morală. Adică voi coborî din sfera teoretică pură în cea a cazului particular, a agentului. Nu voi aborda frontal problema acestei relații dintre politică – sistem – și etică – teorie generală – ci voi deplasa discuția spre agenții acestora: politicianul și morala. Imaginea politicianului – fie el român sau oricare altul, european să zicem – este aceea care se colorează în nuanțe care trimit la etichete de genul: mizerie, corupt, imoral, hidos, fără caracter, alunecos, ipocrit etc. Este, într-un cuvânt, înconjurat de o aură estetică a urâtului. Iar din punct de vedere moral este înconjurat de o aură a răului. I se mai spune și răul necesar. Sau răul cel mai mic. Continuă să citești
Arhive categorii: Pompiliu ALEXANDRU
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Sărăcia ca mândrie națională
Ați văzut un clip simpatic care dorește sensibilizarea populației pentru a dona bani în vederea achiziționării Cumințeniei Pământului? Circulă peste tot în mediul online. Este vorba despre un clip făcut de o firmă de publicitate privată. Și subliniem asta căci Guvernul României a ținut să precizeze acest lucru, anume că nu are de-a face cu acest clip, că se dezice într-un fel de orice asociere sau implicare în realizarea clipului. Guvernul are alte căi de a sensibiliza populația. Este vorba acolo despre o manifestare spontană a unor indivizi inimoși care vor și ei să pună umărul, așa cum pot și îi taie capul, voluntar și cu inimile sus, pentru a aduce acasă opera lui Brâncuși. Asta spune Guvernul României. Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Funcția electoratului
Sunt patru tipuri de democrație: democrația directă, democrația semi-directă, democrația semi-reprezentativă și democrația ultra-reprezentativă. Prima este o utopie absolută – chiar dacă se vorbește astăzi de existența unor landuri elvețiene unde cică ar funcționa așa ceva. Mă rog… Adică, ar spune această formă de democrație, că avem de-a face cu exercitarea puterii directe de către cetățean. El deține puterea. Nu o transferă unor reprezentanți. În condițiile unei populații imense – de sute de mii sau de milioane de persoane – acest lucru devine imposibil de pus în practică. De aceea au apărut celelalte forme, cele în care se „cedează” sau se „împrumută” această putere unor reprezentanți, unor angajați, unor funcționari care să se ocupe în locul nostru de gestionarea acțiunilor politice. Apare astfel, pragmatic, ideea unor reprezentați și a unor reprezentanți. Dar cum se stabilește raportul dintre aceștia în sânul democrației? Ce spune teoria? Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Efectele perverse ale sistemului politic
Auzim din ce în ce mai des că sistemul politic este de vină, nu politicienii sau alegătorii. Bătăi cu pumnul în piept că noi vom schimba sistemul. Noi urlăm, iar sistemul merge foarte bine în continuare. L-am auzit pe politicianul X, să zicem că dl. Geoană – îl iau ca exemplu pentru că oricum este pe o linie moartă și din punctul ăsta de vedere pare chiar neutru – că generația tânără, alături de o mână de politicieni vechi, trebuie (iar cuvântul ăsta care provoacă urticarie) să schimbe sistemul. Sistemul este bolnav de la un capăt la altul, se spune ca un clișeu deja. La nici două săptămâni după ce spunea acest lucru cu o convingere care mă fermecase cu bunele intenții și cu credința nedisimulată în aceste vorbe, el se ocupa în continuare de alianțe dubioase, de negocieri cu interlopi iar pe oamenii cu care ieșise la atac îndepărtându-i ori punându-i în situația de a se retrage, ori în situația de a se compromite. Adică… sistemul a învins a nu știu câta oară! În plus de faptul că se cer indulgențe din partea alegătorilor pentru ca aceștia să „le mai dea o șansă!”. Cam câte șanse are dreptul un politician să aibă în viață? Una pe mandat? Una pe fiecare partid încercat? În fine, asta este altă discuție. Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Argumentul imoralității
Ce ai de câștigat dacă rămâi o persoană morală? Universul rămâne același cu sau fără tine! Acțiunile tale sunt nimic la scara planetei! De ce aș sta în ordinea morală în timp ce majoritatea din jurul meu stă în ordinea imorală? Acestea sunt întrebări care se pun din ce în ce mai cu putere în sinea oamenilor. Nu știu dacă acest lucru se petrece de când lumea, dar văd că astăzi forța acestor întrebări destabilizează până și pe cei mai corecți dintre noi. Să analizăm puțin argumentele pentru care este mult „mai bine” să fii imoral, decât moral. Paradoxală formulă: spunem că este mult mai bine să fim răi decât să fim buni. Bunul este rău, sau neproductiv, să spunem, iar răul este bun! Oare cum se poate acest lucru? Să intrăm, așadar, în logica diavolului… Continuă să citești
Pompiliu ALEXANDRU – Despre mine şi fotografie…
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești