Mi-am dat seama deunăzi de ce sunt deranjat de fiecare dată când intru într-un birou cu secretare. Sau într-un birou pur și simplu… într-un birou administrativ. De fapt, ca să pun punctul pe „i”, când intru în orice Instituție. Mi-am dat seama de acest deranj veșnic al meu nu pentru că respectiva secretară sau respectivul funcționar nu ar fi amabil, săritor etc. Dacă acest lucru se petrece, atunci deranjul, jena mea se transformă în furtună de gradul II, adică în nervi. În fine, cum am sesizat eu apariția furtunii de gradul I? Continuă să citești →
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasăContinuă să citești →
Noi nu avem școli. Nici universități. Acele foste școli și foste universități sunt astăzi transformate în spitale. Cum adică? Auzim, în primul rând, că „sistemul este bolnav.” Dar unde duci „sistemul” când se îmbolnăvește? La spitalul de sisteme. Dar cum vremurile sunt de război și niciodată în istoria omenirii nu s-a gândit nimeni să facă așa o instituție – spitalul de sisteme bolnave – atunci procedăm ca în război. Transformăm, de ocazie, orice loc într-un spital de campanie. Iar școlile servesc la așa ceva în vreme de război. Apoi, ca în cazul nostru, pot servi, de la o vreme, la a fi spitale chiar pentru… sistemul educativ. Cum, mai exact? Continuă să citești →
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești →
Aceasta este un fel de cronică a unui eveniment petrecut săptămâna trecută la București, la Facultatea de Filosofie a Universității București. Centrul de Cercetări în Etică Aplicată a acestei facultăți a invitat o seamă de personalități de la universitatea Oxford pentru a avea cîteva zile de prezentări și dezbateri în jurul unor probleme legate de etică. A fost vorba, așadar, de un workshop legat de etica aplicată și s-a încercat să se răspundă la întrebarea: etica aplicată are nevoie de o mai bună filosofie morală? Da, Centrul acesta de Cercetări este cel care a propus acordarea titlului de Doctor Honoris Causa anul acesta, controversatului Peter Singer. Adică unuia dintre cei mai interesanți eticieni ai zilelor noastre. Bănuiesc că vă aduceți aminte despre acest eveniment. Continuă să citești →
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasăContinuă să citești →
Un nou gen. Se deduce din dadaism, din suprarealismul/hiperrealismul românesc. Din absurdul inerent, ionescian. Din nihilismul umbros al lui Cioran. Din maximele țăranului din sat. Din glumițele de șantier. Din râsul forțat al poantelor de autobază. Din mizeria televizată. Acest nou gen poartă numele de caricatura neagră. Îmi pare rău că nu o pot și desena. Nu din lipsă de talent sau de tehnică. Ci din neajunsul hârtiei. Trebuie să mai meditez la cum să o înfățișez. Cred că va fi ceva în genul unei benzi desenate. Caricatura neagră te face să râzi, dar are o mare doză de obidă. De ură chiar. Ceva de genul, „dă să moară celălalt în chinuri groaznice în timp ce eu râd de mă prăpădesc!” Este genul caricatural care te face să râzi cu lacrimi – dar nu de plăcere, de bucurie, de „inteligență” – ci cu lacrimi de durere. Propria durere sau durerea vecinului. O durere care trece prin râs. Așa ceva nu s-a mai pomenit decât în spațiul românesc, bineînțeles. Românul este cel mai fin analist al durerii. Sub toate formele sale. Și reușește ca pe oricare durere să o aducă la un numitor comun care îmbracă forma râsului autentic sau a bășcăliei. Mai nou, a bătăii de joc. Să vă fac o schiță! Continuă să citești →
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasăContinuă să citești →
Nu poți să nu vorbești despre imigranți. Oricum te-ai poziționa față de aceștia, este imposibil să ocolim subiectul. Am trecut prin toate formele de raportare le ei. Am fost, pe rând, simpatizant al lor, compătimeam suferințele, deschis față de ei – mă gândeam cum aș putea să ofer casa de la țară unei familii – apoi m-am închis în mine, apoi am dorit ca această închidere să fie și cu gard, la graniță. Mi-am adus aminte de istoria românilor, mi-am adus aminte că sunt creștin, apoi ortodox, apoi european. Apoi am început să detest Europa și Uniunea ei de mucava. Apoi am început să mă cert cu prietenii, să comentez peste tot, să consum mii de imagini și articole despre acest fenomen. Foști colegi îmi spun să mă temperez, să iau lucrurile mai cu calm, să fiu mai puțin pătimaș. În fine, acum m-am liniștit și pot să privesc lucrurile ceva mai la rece. Am ajuns la un soi de nepăsare. Nepăsarea este bucuria politicienilor. Asta după ce am văzut cum politicienii țării mele habar nu au ce discurs să adopte și se împiedică în acțiuni contrare. „Fie ce o fi! Dacă Istoria o dorește, să vină! Vom vedea ce vom face!” Nu îmi place nici atitudinea asta. În fine, ideea este că încerc tot felul raportări care reclamă rațiunea. În schimb, tot persistă un rest, o neliniște, ca și cum ceva îmi scapă. Oricât de mult aș încerca să înțeleg acțiunile politice, ceva misterios se strecoară în ele. Ceva cu iz de „teoria conspirației”. De obicei nu prea agreez asemenea scenarii conspiraționiste. Dar de astă dată îmi vine extrem de greu să nu iau în seamă această posibilitate. Continuă să citești →
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasăContinuă să citești →
