Consemnarea naturii înconjurătoare în acest jurnal (căci e un fel de jurnal, adun textele – bineînțeles, ce merită din ele – într-un Jurnal de feisbuchist), a stării salciei, vișinilor, a crucii luminate de pe vîrful dealului, a năzbîtiilor cățelului, a graurilor și ciocănitorilor, este expresia unor poziționări sufletești. Elvețianul Amiel a lansat celebra formulă: Un peisaj este o stare sufletească. Jurnalul intim al acestuia a fost citit cu aviditate în anii dintre cele două războaie mondiale, azi e uitat. Dar mie-mi plac lucrurile uitate, cochetez cu ideea reconfortantă că sînt un retro.
N-aș putea spune că mă autoanalizez astfel (cu toate că, iată, chiar acum meditez asupra-mi). În singurătatea răsăritului de soare și a sfîrîitului vrăbiuțelor lăsîndu-se pe pervaz nu e intimism, nici poza romantică a celui care se socoate prea bun pentru lume. N-am nici sentimentul ratării, al inutilității, ca Amiel, stare pe care aș dori s-o „torn” în peisaje și ființe mici. Nu mă caut cu obstinație pe mine însumi, ci mă eliberez – asta e! Continuă să citești
Arhive categorii: Radu PĂRPĂUŢĂ
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
Am un strat de ghiocei. Acum au apărut viorelele. Într-un an m-am certat cu mama, fiindcă băgase pămînt peste ele. Aș fi avut mult mai multe. Am toporași lîngă cușca cîinelui, o cușcă pe care a făcut-o Vlad și nefolosită, nu mai bag nici un cîine în cușcă, mi-am promis, spre ciuda tuturor poștașilor. Toporașii îi am sub o tufă de liliac. Mă uit mereu acolo. N-ați ieșit, măi, prostuților! Of, știu că Andreea iarăși o să mă invidieze! Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
Consemnarea naturii înconjurătoare în acest jurnal (căci e un fel de jurnal, adun textele – bineînțeles, ce merită din ele – într-un Jurnal de feisbuchist), a stării salciei, vișinilor, a crucii luminate de pe vîrful dealului, a năzbîtiilor cățelului, a graurilor și ciocănitorilor, este expresia unor poziționări sufletești. Elvețianul Amiel a lansat celebra formulă: Un peisaj este o stare sufletească. Jurnalul intim al acestuia a fost citit cu aviditate în anii dintre cele două războaie mondiale, azi e uitat. Dar mie-mi plac lucrurile uitate, cochetez cu ideea reconfortantă că sînt un retro.
N-aș putea spune că mă autoanalizez astfel (cu toate că, iată, chiar acum meditez asupra-mi). În singurătatea răsăritului de soare și a sfîrîitului vrăbiuțelor lăsîndu-se pe pervaz nu e intimism, nici poza romantică a celui care se socoate prea bun pentru lume. N-am nici sentimentul ratării, al inutilității, ca Amiel, stare pe care aș dori s-o „torn” în peisaje și ființe mici. Nu mă caut cu obstinație pe mine însumi, ci mă eliberez – asta e! Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
Am un strat de ghiocei. Acum au apărut viorelele. Într-un an m-am certat cu mama, fiindcă băgase pămînt peste ele. Aș fi avut mult mai multe. Am toporași lîngă cușca cîinelui, o cușcă pe care a făcut-o Vlad și nefolosită, nu mai bag nici un cîine în cușcă, mi-am promis, spre ciuda tuturor poștașilor. Toporașii îi am sub o tufă de liliac. Mă uit mereu acolo. N-ați ieșit, măi, prostuților! Of, știu că Andreea iarăși o să mă invidieze! Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».
Singurătate – Cu perdelele (dedeman, cu design vesel, tip franjuri și cu motiv floral) lăsate/
Șed la masa mea de brad (ba nu, de mahon, rabatabilă, cu blat cristal). / Focul pîlpîie în sobă (tip terracotta”, italiană, model deosebit, ca nouă), / Iară eu pe gînduri cad (cum să scap de vîrfurile despicate, fără să mă tund?) Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
RADU PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
Dintr-o proză – (…la care „împletesc” de vreo săptămînă, îndemnat și de Radu Sergiu Ruba. Îi mulțumesc! ) Căzuse noaptea de-acuma. Croșetam cu sergentul Sănduleanu la o eventuală prietenie, dezvăluindu-ne experiențele noastre amoroase, rudimentele de experiențe amoroase, pe care, ca să pară mai înfoiate, le presăram cu multă imaginație și lecturi literare. Cînd deodată auzim un rîs gros, parcă ieșit din străfunduri de gheenă. Rîdea Ileana în ritm sacadat, neliniștitor, parcă străin de voința ei. Ne-am tras mai aproape de gard, uitîndu-ne cu discreție peste el. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».
Înmormântarea lui Azorică – Merge un enoriaş la preotul din sat şi-i spune: „Domn’ părinte, ştiţi, mi-a murit câinele şi aş vrea o mică înmormântare creştinească, aşa după cum se cade.”
Preotul îi răspunde: „Mă, Ioane, eu am avut bunăvoinţa şi te-am ascultat, dar du-te şi îngroapă-l undeva prin spatele casei. Unde ai mai văzut tu înmormântare la câini, cu popă?” Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
1.GOPAK
Pentru cine nu știe, gopak-ul este un dans popular ucrainean (așa îi spun rușii și așa circulă numele, dar ucrainenii îi zic hopak, cuvîntul vine pur și simplu de la „hop!”, interjecția scoasă de dansatori cînd sar în sus. E un dans de flăcăi ( nu fleșcăi) zdraveni. Îți trebuie forță și vitalitate, ca să poți juca gopak. Am putea apropia dansul de călușul românesc, joc care necesită aceeași vitalitate (așa cum îl joacă călușarii din Oltenia și Muntenia, nu cei din Ardeal, mai lenți). Călușul, am citit, a intrat în patrimoniul UNESCO. De gopak nu știu, dar ar merita. Bine, să mai spun că acuma gopak-ul și călușul sînt jucate de profesioniști și arată foarte spectaculos, spectaculozitate care înainte, evident, nu era la țară. Marin Preda povestește în Moromeții cum jucau călușarii, scena merită recitită (dragostea dintre Polina și Birică este potențată de descrierea dansului călușarilor). Azi – să nu ne furăm singuri căciula, mințindu-ne – în sate nu se mai joacă. Dar voiam să zic altceva, anume de cum juca gopak Nikita Sergheevici Hrușciov… Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».
Didactică și pedagogică – În zilele noastre mîncate de putregai, simpozioanele și alte pîrțuri din astea de profesori cocîrjați de griji au căpătat o culoare occidentală, că așa e moda, dă! Dar toate-s pe hîrtie. Totul e să răsucești lucrurile, să găsești dibaci niște titluri de simpozioane cu ajutorul Goagălului, după care să pui mîna pe niște fonduri, să-ți mai înfunzi și tu buzunarul și pe urmă să aduni gloata de oi profesorale. Dar să vezi, mă frate, ce titluri de stă mîța-n coadă. Cam așa: Metamorfozele Logosului. Echivalențe și identități la Ignațiu de Loyola și bibilicile de curte. Sau: Tradiție și perenitate în scrisorile erotico-creștine ale Sfîntului Pafnutie Spermatoforul. Bineînțeles, treaba asta nu mișcă nici un fir de păr de pe capul și așa chelios al învățămîntului. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
1.RĂMAS BUN
Stăteau în poartă, luna sus pe cer strălucea ca un obraz de fată mare, liliacul de la poartă înflorise și mirosea… tii, ce mai mirosea. Și nu se dădeau duși. O vreme cască gura la un avion ce strică liniștea nopții. Apoi, sătui de gurăcăscare, se uită cu ochi duioși, aromiți puțin și de băutură, unii la alții. Moș Mitriță se hotărăște cu gîndul să se urnească din loc:
-Apăi, sara bună, cumătre și cumătră, că bine ne-am simțit la dumnilivoastră. Ne-o duce de-acuma. Vorba cînticului: Sara bună, lume bună/Eu mă duc noaptea pe lună. Continuă să citești