Pe un taler de balanță 

Hai, surprinde-mă, aruncă fericirea în mine,

cu nopțile și zilele, toarnă bucuria flămândă

pe timpul ucis.

Este toamnă iar și nimeni nu-mi spală versul

cu ploile grele, apăsătoare depresii, tratate în doi.

Hai, amăgește-mă că am găsit formula perfectă

în care eu și tu formăm cea mai stabilă substanță

nedescoperită dar posibilă.

E anotimpul greu și-i ducem povara

acumulatelor dureri rostite în gând,

belșugului de doruri păstrate în taină,

până ce devin poezie

rostită în zilele cu nor și ceață.

Hai, aprinde-mi dimineața ca pe o lampă

cu fitilul din iubire…

fericirea mea singură pe un taler de balanță,

pe celălalt, mângâie-mi tu, nopțile rămase..

Stropi de poezie

Îmi picură ploaia pe gânduri,

până se dizolvă cuvintele, ajung șoapte,
murmur, să pot să aleg literele

să compun versul care acoperă norii

cu umbrele de flor.

Parfumul lor să-mi amorțească gânduri,

vinovate că nu pot adormi.

Mă rog Doamne în bisericile tale tot mai goale,

te simt la fiecare pas

și cu teamă încerc să urc, dar ușile lăcașului sfânt

sunt tot mai poleite, încât sfiala mă cuprinde…

și atunci te întreb, cine-i mai bogat,

cel ce are somn, sau cel ce îmbracă noapte

în gânduri și rugi?

Eu vinovata urmașă a Evei, mă închin

și-mi spăl păcatul cu stropi de poezie

care-mi inundă gândul…

nesomnul meu, o mică penitență.

Celula vinovată de geniu

Lacrimile, perle în palmele tale

când îmi mângâi șoaptele sărutării,

în taina vorbelor nespovedite.

Se scurg cuvintele topite,

până ce se evaporă toată ploaia

plânsă de toamnă.

Da la gând în jos, toate sunt balade…

Unde de află întâia notă atinsă de arcuș,

unde coboară vioara surâsul melodiei celeste,

armonie a celulei vinovată de geniu?

Unde recunosc amprenta privirii

care îmi dezmiardă tristețea,

prea ocupată de vacanța eternă?

Unde-mi pot îngropa picătura de slăbiciune,

cursă între un oftat și surâsul ucis?

 E vremea să devină diamante pentru arheologi,

 când toate au fost spuse și puse în colier de vise.